To live and die in a performance

Program de vizitare: joi-duminică, 15:00–21:00
Program performance-uri live: joi/vineri/duminică 17:00-21:00

Silvia Amancei și Bogdan Armanu, Mădălina Dan, Adriana Gheorghe, Mihai Iepure-Górski și Katia Pascariu cu participarea lui Andrei Dinu (design costum), Nicoleta Moise, Ioana Nemeș, Mircea Nicolae, Alina Popa, Koter Vilmos.

Proiect pus la cale de Mihai Iepure-Górski și Adrian Bojenoiu, cu participarea Adrianei Gheorghe

Text: Mihai Iepure-Gorski

Concept și design grafic: Ioana Petcu

Reprezentații live :

Joi 26 sept.
17:00 Mădălina Dan – ”Specie încrucișată”, performance
18:40 Alina Popa – ”You are”, performance-înregistrare
19:30 Nicoleta Moise – ”Ce nu i-am spus.” performance-lecture

Vineri 27 sept.
17:00 Adriana Gheorghe – „Pradă”, performance
18:40 Alina Popa – ”The Grounds are Gone and I am Hanging from this Sentence”, video
19:30 Mihai Iepure-Górski și Katia Pascariu, ”Ascensiunea poliției spirituale”, performance

Duminică 29 sept.
17:00 Katia Pascariu și Mihai Iepure-Górski – ”Ascensiunea poliției spirituale”, performance
18:40 Alina Popa – ”You are”, performance-înregistrare
19:30 Adriana Gheorghe – „Pradă”, performance

Timp de 4 zile, Sala Omnia din București, acest spațiu plutitor, în derivă, subteran sau în aer – aflat la intersecția între două lumi sau mai degrabă în afara amândurora, nici prezent nici trecut, agățat încă de un teritoriu (timp) ce se încăpățânează totuși să fie prezent – devine spațiu gazdă al unui proiect care se încăpățânează și el, aidoma Omniei să transpună lucruri și lucrări (absent) într-un teritoriu (timp) prezent. Mai jos, în loc de text, o confruntare cu mediul (performance).

To live and die in a performance.
Argumentație pentru performance în (ne)cunoștință de cauză.

Exerciții.

Luat ca spațiu al exersării sau exercitării puterii, spațiul performativ este un teritoriu de deținut, dezbătut, ocupat, negociat, contestat și eliberat. În acest spațiu găsim: suveran(i), subordonați, dezordonați, supuși, nesupuși, martiri, torționari… totul începe cu eliberarea corpului, corpurilor, urmează eliberarea și ocuparea teritoriului. Exercițiul puterii este marea miză. Spațiul performativ devine un spațiu al dezbaterii, cu potențial revelator pentru spațiul vieții. Ca orice conflict, deși delimitat, barierele pot fi depășite. Ca orice conflict, poate fi extins în afara spațiului delimitat. Confruntarea poate trece din spațiu în stradă. Asta îl face profund periculos.

Stabilirea timpului de lucru aici devine esențială pentru că îl marchează și activează. Cât timp performerul lipsește, intenția lipsește. E nevoie de el pentru pornirea performance-ului. Dacă performerul nu are intenție, performance-ul rămâne la nivel potențial, latent. Performance-ul nu e niciodată neintenționat.

Spațiul performativ este reglementat (delimitat ca atare) dar rămâne periculos. Odată activat el e de contestat, negociat și eliberat. Performerul oferă cheia de limbaj. Deși există ierarhizare, ea nu este obligatorie. Exercițiile puterii subminează, contestă autoritatea, constant. Performance-ul este în sine o modalitate de a defini spațiul performativ, constant. Performerii trasează pe rând granițe, ridică și dărâmă limite, ziduri, deschid și închid uși ș.a.m.d..

Documentarea unui performance are valoare de document istoric și educativ. Nu este act artistic și nici nu se substituie lui dar are sens ca atare. În sens absolut, un performance nu poate fi documentat. Se desfășoară în persoană, în direct.

”The revolution will put you in the driver’s seat.
The revolution will not be televised,
Will not be televised,
Will not be televised,
Will not be televised.
The revolution will be no re-run, brothers,
The revolution will be LIVE!”
(Gil Scott-Heron)

Revoluția nu va fi transmisă la televizor, nicidecum. Voci cântă scandări blocate pe repeat, corpuri mărșăluiesc înainte, mușuroaiele puterii sunt luate cu asalt. Lupta se dă în stradă. Totul începe cu eliberarea corpului… începi cu un picior, o mână, corpul se așează în poză, daaa! Urmează vocea, începe să scâncească, faza unu, urmează gemete și în fine, urlete. Cuvintele, mai apoi, desenează traseul gloatei.

Societăți. Coexistare.

Performance-ul se cere non-ilustrativ și non-demonstrativ, non-spectacol. Spectacolul nu are loc în performance. În momentul apariției spectacolului, terenul este anihilat. Performerul nu reprezintă (ilustrativ) nimic, în schimb stabilește coordonate, trasează durata – aici are putere absolută de la bun început; definește termenii, decretează.

Odată pornit performance-ul, spațiul este transformat. Publicul devine participant. În performance nu există public, din definiție. Performer(i) și participanți coexistă în spațiul performativ. Întrucât acesta este un spațiu de anarhie cu intenție, nu există nimic obligatoriu și nici pedeapsă. Când activitatea devine insuportabilă, performance-ul se întrerupe (pauză).

Complicitate – nu există public într-un performance, ci doar participanți. Când intri în spațiul performativ, devii participant. Odată intrat, ai mâinile murdare. Odată intrat, nu mai există nicio cale de ieșire. Când performance-ul se întrerupe (pentru că nu încetează niciodată), ieșirea devine posibilă. Dar este închis la un singur capăt. Odată pornit, continuă la nesfârșit.

Stabilirea unor comunități în neant. Performer și participanți conlucrează, colaborează – înființări și desființări, creșteri și reduceri. Ceea ce se deschide aici durează, fără întrerupere.

Art by presence, not product.

Cum arta, artele epuizează treptat resursele și forma, pierd eficacitatea în contextul revenirii ca highly collectible, currency, decor, prezența dublată de intenție stabilește ultima frontieră a expresiei. Artistului, deposedat de material și incapacitat, scos din acțiune, fără unelte, îi rămâne să-și activeze membrele (limbs) pentru a face (make work).

Materie, obiect, imagini capătă sens numai și numai ca instrument pentru sau ca produs rezidual, mărturie, rezultat al unui efort, activitate, deloc în sine. Ceea ce numim acum artă e doar pretext pentru viață, pentru a fi.

Autonomie.

Corpul sau mai exact autonomia corpului este miză importantă, de negociat. Corpul instrument, corpul momeală, corpul capcană, corpul pistă falsă, corpul gol (empty)…

Cu ce lucrează un performer? Cum se substituie pe sine sau cum devine propriul material menținând simultan poziția (suveranitatea) manipulatorului și cum face asta fără a trăda pe nici una din ele? Când devine păpușa păpușar și invers? Când mintea stă în loc, ce face corpul? Când păpușarul își închide mâna, ce face corpul?

Observație în afara spațiului cunoscut; dispariția structurii rezonabile și ștergerea aparenței, învelișului; cunoaștere insensibilă aplicată senzorial.

Performance scris, citit? Scrierea unui performance este încheiată la finele rândurilor, cu ultimul punct? Acolo unde cuvintele devin formă și propozițiile trec, cresc înăuntru și în afara sensului, în timp ce gesturile și sunetele, pe de altă parte, se dezvoltă și, pe măsură ce performance-ul evoluează, capătă sens ca limbaj fructuos sau alteori, inutil.

Mă simt absorbit, contrariat de modul în care Nemeș revine la formatul auto-interviului – avem în față un transfer, un schimb imposibil între poli cu același semn. La o privire atentă, dialogul dispare și suntem lăsați suspendați, abandonați, într-un spațiu al inexistenței.

To live and die in a performance.

E vreo barieră între viață și performance? Trebuie să existe, chiar dacă extrem de subtilă, ea este mereu acolo – și dacă într-adevăr e acolo și e clar că așa e – cum își revendică performance-ul locul, justificarea, rațiunea de a fi? Care sunt urmele sale? Declar pe această cale că urme nu rămân, totul este absorbit în sine.

Durațional, procese, reacții, punctual, precis, fix? Unde începe și care e concluzia?

Alina Popa trăiește și moare într-un performance neterminat, continuu.

În vis, încerc să opresc un performance. Acesta începe și se încheie cu 5 persoane care sar de la un balcon, se izbesc violent și în bucăți de caldarâm. Reușesc să urc la balconul respectiv și să opresc 5 bărbați care încearcă să treacă de mine, stau barieră la locul respectiv. Intru în ceea ce pare să fie un apartament, mulțumit că mi-am îndeplinit misiunea. Un moment mai târziu, 5 femei reușesc să treacă pe lângă mine și să se arunce de la balcon, repede, una după alta. Descurajat, mă aflu acum afară, în stradă, în fața urmărilor, privesc perplex scena îngrozitoare în timp ce vocea unui trecător îmi descrie în detaliu evenimentul, la ureche. Mă trezesc în chin și disperare.

Nemișcarea e parte din performance. În timpul nemișcării corpului, umbra se activează.

Mulțumiri:
Ioana Nemeș – The Wall Project self-interview, prin amabilitatea lui Dragoș Olea
Alina Popa – You Are / The Grounds are Gone and I am Hanging from this Sentence / Drawings, prin amabilitatea lui Florin Flueraș
Mircea Nicolae – 1, 2, 4, 6, prin amabilitatea Larisei Sitar
Proiect cultural co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național Român.

Proiectul cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național

Parteneri: Centrul Național al Dansului, Institutul de Cercetare Multidisciplinară în Arte, UNAGE Iași, Revista ARTA