„Ca o lumină uitată pe prispă” este expoziția de grup a artiștilor Andrei Sclifos (n.1993) și Leonardo Silaghi (n.1987). Expoziția este gândită să funcționeze ca un spațiu senzorial precis elaborat la intersecția a două practici artistice diferite ca mediu și materialitate, însă cu aceeași intenție de a construi posibilități experiențiale. Un spațiu dedicat luminii ca element central al tradiției estice, arhivabil de la procrastinarea senzorială fără istorie cauzată de încetinirea metabolismului în contact cu aerul meridional, arid și uscat, până la practicile dogmei isihaste ale unei halucinatorii lumini necreate.
Să ne imaginăm așadar că am fi martorii gândurilor de pe drumul unui porfirogenet, să spunem Constantin, către adunarea unde urma să proclame sanctitatea culorii purpurii – profirul – care de acum nu mai poate fi purtată decât prin dreptul sângelui regal. Cu mintea profund axată în dogmă, cu corpul trecând greu pe lângă bazarurile Constantinopolului, înțesate de fântâni publice și oameni transpirați de liniște și surghiun.
Parcursul experiențial este justificat din perspectiva actuală a societății contemporane, unde cum observăm, dimensiunea estetică se infiltrează în toate sferele de existență și activitate. Avem în față, mai degrabă un sistem producător și distribuitor de plăceri, care nu este legat atât de producerea de bunuri materiale, pe cât este de stimularea simțurilor și a imaginarului. Ne propunem așadar, ca expoziția să construiască prin lucrări care, atât individual, cât și colectiv, se subscriu unei apetențe conturate de o geografie identitară definită ca apofantică la baza ei, un teritoriu participativ specific, al materialității solare și ușoare și al memoriilor observabile într-un spațiu al geometriei descriptive, sub formă ciclică. La baza lui, elementul central este fasciculul de lumină atât în proprietatea lui fizică cât și interpretativă speculativ. Pânzele în care griul capătă nuanțele irizației spectrului în funcție de unghiul în care cade lumina, ale lui Leonardo Silaghi, ori opacitatea arhaică și incertă a mierii și lumânările specific ortodoxe din instalațiile lui Andrei Sclifos, sunt elemente precise ale experienței provocate de acțiunea mișcării fotonilor pe o suprafață sau alta într-un anume sistem; definit atât de fotonii liberi cosmici care ne definesc experiența, cât și de biofotonii generați în interiorul corpului, măsurabili prin emanația radială a pielii.
Artiști din generații succesive și exponenți ai aceleiași școli de învățământ artistic, Universitatea de Artă și Design din Cluj Napoca, cei doi au avut parcursuri incipiente diferite. Leonardo Silaghi a fost unul dintre cei mai tineri reprezentanți ai atenției mediatice, atât publice, cât și specializate, ca reacție a impunerii producției artistice clujene la nivel internațional în perioada 2005-2010. Parcursul său a fost ghidat de cererea constantă și specifică a lucrărilor realizate atunci, fapt care pentru un artist încă în formare poate duce ușor la plafonare și rutină. A fost nevoie de un an sabatic între 2016-2017, cristalizat într-un corp de lucrări care reușește totodată să transcendă total din punct de vedere compozițional lucrările perioadei amintite, cât și să le continue prin anumite elemente precum preferința cromatică a griului uniformizant. Andrei Sclifos, pe de altă parte, este unul dintre artiștii tineri afirmați în ultimii câțiva ani, provenit din același context creat de școala amintită, intensiv promovat ca accent pe mediul picturii văzute încă ca gen major în sistemul artistic local. Cu o serie de lucrări precis conturate stilistic și tematic în jurul unui tip de portretistică specific contemporană, cu figuri ca amputate, însă nu dintr-o manifestare a unei tipologii a sadismului sau marginalului, ci strict ca artefacte ale unui obiect de studiu compozițional ori social. Ce este însă interesant în contextul amintit este dublarea lucrărilor anterioare de un interes susținut în zona instalației sau chiar de o practică a performativității, văzută ca anexă informației transmise prin artefactul artistic ales. De altfel lucrările cu care acesta participă în expoziția Ca o lumină uitată pe prispă, se înscriu acestei practici, fiind fie instalații in situ, fie făcând parte din corpul de lucrări „Dogma” realizat în 2020.
Pentru Silaghi pictura este în primul rând un act performativ de ordonare a experiențelor subiective. Plecând de la schiță, acesta caută ritmul natural al formei, care abia după ce a fost definitivat ca mișcare continuă este abordat direct pe pânza de mari dimensiuni. În practica sa preferă frontalitatea subiectului, în locul unei abordări de tip clasic care implică perspectiva. Iluzia spațială este creată, în schimb, prin suprapunerea succesivă a straturilor formei alese, creând un efect ca de halou sau nimb, în care forma finală plutește triumfător deasupra încercărilor din ce în ce mai încețoșate. Griul funcționează în acest context prin aplicarea lui cu intenția de a simula o suprafață polizată uniform, care capătă în funcție de spațiul amplasării o radiație cromatică sau alta. Pentru Andrei Sclifos, Dogma este una a căminului ca imagine tip pentru tot instrumentarul bazal al practicilor umane – apa funcțională sau decorativă, spațiu laic infuzat de personificarea elementelor primordiale sau soluții de conservare a hranei pe termen lung. Este o dogma deopotrivă a gineceului și a agorei, reprezentând binoame simbiotice între funcția obiectelor reprezentate și nevoile pe care le împlinesc, dintre formalul lor exact ingineresc și semnificarea lui estetică întru relațional. Instalațiile lui Sclifos reușesc să transcendă paradigma încetățenită a culturii care a devenit un sistem de apărare menit să protejeze omul de tehnică, ca rezultat al falsei presupuneri că obiectele tehnice nu conțin o realitate umană.
Ca o lumină uitată pe prispă este, așadar, un instrumentar de redare graduală a experiențelor create; ceea ce exemplifică picturile și instalațiile lui Silaghi, respectiv Sclifos, este diferența dintre lucrările de artă care produc o experiență și lucrările de artă care modelează experiențe.” Horațiu Lipot