„[…] Colapsul reprezintă o stare iminentă și omniprezentă. Încapsulează poate cel mai limpede trecerea timpului și a puterii naturii. Natura ca lume imaterială, ca totalitate a ființelor și a lucrurilor din Univers, dar și ca natură umană ce își (re)prezintă caracteristica intrinsecă a delăsării frecvente, a nepăsării constante sau a indiferenței coerente. Se conturează, astfel, o estetică a ruinei, a decadenței romanticizate atât de consistent printre autorii secolului XIX. Liviu Bulea, creator al secolului XXI, perpetuează interesul asupra decrepitudinii, pe care îl decontextualizează cu scopul reasamblării în forme care pot fi substituite spațiului expozițional. Adică, artistul colectează „gunoaie” sau bucăți din ceea-ce-a-fost-cândva (ambalaje și învelișuri, fragmente de ziduri, bucăți de moloz, rigips și plase din fibră de sticlă, dar și ferestre de la colțurile străzilor berlineze sau pariziene, grilaje, mânere, neoane sau alte semnale luminoase aruncate și uitate în spațiul comun, pe care majoritatea o ocolește cu rigurozitate) și le folosește pentru a crea noi elemente. Probabil că se poate discuta despre o anumită estetică a urâtului, însă nu neapărat aceea teoretizată inițial de Karl Rosenkranz la jumătatea secolului XIX, ci aceea care ne înconjoară în cotidianul urban, ca urmare a pasivității și indolenței omenești. Acele locuri de care ne ferim în general și care creează actualele zone „rău famate”, devin motorul impulsului creator, dar și o dovadă a nevoii de comprehensiune a lumii înconjurătoare. […]” Lina Țărmure