• No products in the cart.
TOP

Constantin Piliuță: Culoare de zenit – Art Safari 2021

„Constantin Piliuță aparține unei generații destinate unui traseu complicat în viață, dacă ne gândim doar că a traversat trei epoci distincte din punct de vedere politic, apărute brusc în istorie: cea monarhică, cea comunistă și cea post-comunistă, de tranziție la capitalism.

Ca și mulți alți colegi de generație, cum au fost Sabin Bălașa, Constantin Blendea, Traian Brădean, Marius Cilievici, Ion Nicodim, Aurel Nedel, Piliuță a urmat la începutul anilor ’50 nou-creatul Institut de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, avându-l profesor pe Alexandru Ciucurencu, cel care va crea un adevărat curent stilistic de mare influență nu numai în rândul propriilor studenți, ci și în mediul artistic al epocii.

Constantin Piliuță omologhează în pictura românească scena de gen ca expresie a derizoriului cotidian și tablourile cu subiect floral ca loc de manifestare al esteticii simplității și armoniei paletei, ce susțin metafore plastice cu caracter liric. Ambele sunt atinse nu numai de paloare într-o lumină vie, levantină, de soare aflat la zenit, ci și de pasiuni ardente, exprimate de subtilele arabescuri ale compoziției. Este o ilustrare a acelui spiritus loci ce balansează paradoxal între frecventarea hazardului și seninătatea contemplării propriei inacțiuni sau a frumuseții în expresia sa vegetală.

Autoportretele au fost o constantă a creației artistului, fiind o expresie polivalentă nu numai a propriei personalități, ci și a relaționării sale cu mediul social-politic.

Spre exemplu, în Epoca de aur, cum a fost cunoscut ultimul deceniu din perioada comunistă, portretul sau autoportretul ajunseseră un adevărat tabu, deoarece doar portretele cuplului Ceaușescu erau expuse public. Acest absurd monopol viza orice inserție publică a chipurilor contemporanilor, excluzând chiar și portretele autorilor de pe coperta volumelor pe care le publicau.

În acest context se poate nota refuzul acestei paranoice interdicții atunci când Piliuță își expunea autoportretele.

La finalul anilor ’50, cei ai debutului expozițional, și apoi în prima jumătate a anilor ’60, autoportretele sale par tot o expresie a unei declarații de opoziție la curentul oficial. În acei ani tânărul Piliuță a realizat o serie de autoportrete care frapau prin curajul de a folosi culori puternice care aminteau de pictura „sălbatică” a lui Matisse și de expresionismul american.

Natura statică cu flori este o altă temă pe care Piliuță a practicat-o pe tot parcursul vieții, cu aportul acelor licențe personale care au reformat-o în caracteristicile sale fundamentale începând cu anii ’70. Până la el, de la Luchian la Petrașcu, natura statică cu flori era limitată la virtuțile artistului de a reda caracteristicele morfologice ale modelelor, de cele mai multe ori miza fiind cromatica exuberantă.

În anii ’50-’60, tablourile sale cu flori se situau în trena de influență a maestrului Alexandru Ciucurencu. Piliuță proceda în maniera însușită de la bunul său profesor prin sinteze formale și o cromatică a culorilor esențiale, transmisă de Ciucurencu, care a dobândit-o în mediul de influență müncheneză al școlii de la Baia Mare. Și intervențiile grafice, acele contururi negre care circumscriu obiectele, sunt tot un altoi din generosul trunchi artistic provenit de la profesorul său. Chiar și în aceste condiții, tablourile sale și-au conturat o notă personală în raport cu cele ale maestrului, printr-o exacerbare a geometrismului și o dinamică a liniilor de care Ciucurencu era străin. Apoi a urmat o perioadă firească de constituire a propriului drum artistic, care a început să se zărească treptat în prima parte a anilor ’70, când paleta sa se stinge în favoarea unor acorduri calme, iar liniile devin colorate și abandonează funcția de conturare a marginilor formale.

Înainte de a fi un pictor al florilor prinse în lumina plină a zenitului, care le devorează intensitatea cromatică, Constantin Piliuță a înregistrat în tablourile sale acea mitologie „civilă” a anilor ’50-’60, de pasaj între lumea satului și cea a noilor orașe în construcție. O mitologie lirică, în „versuri” șugubețe, fără solemnități și morgă, atinse de hazul celui care înregistrează ceremonii nupțiale ponosite, convivialități de birt sau practici din lumea satului aduse în cartier. Un zâmbet totuși trist, chinuit, perpelit – cum ar putea zice unul dintre personajele sale –, pentru că aceasta era fața adevărată a unei societăți a iluziilor și a promisiunilor deșarte.

Privite în afara determinărilor epocii comuniste în care au fost create, acestor compoziții le pot fi recunoscute doar virtuțile artistice sau anecdotice. Dar ele contează în aceeași cheie de lectură polemică cu un regim care privilegia lucrările solemne de ilustrare schematică a realizărilor din industrie și agricultură. Atitudinilor sobre, de factura afișelor propagandistice, le-a contrapus reprezentări ironice, ce-și extrag miezul din practicile prin care populația rurală, devenită peste noapte noua clasă muncitoare, a venit la oraș. Adevăratul „realism socialist”, în sensul corespondențelor cu nedisimulatele și necosmetizatele realități din țară, și-a găsit în Constantin Piliuță unul dintre puținii ilustratori.

Ca și naturile statice, peisajele pictate de Piliuță sunt probe de rafinament cromatic și de compoziție sofisticată. Prin verdele crud el evocă prospețimea ținutului natal al Botoșaniului, mereu în sufletul său, iar gingășia tonurilor companioane trimit la paleta stinsă a lui Nicolae Grigorescu din ultimii ani. „Am luptat să fac din București un Botoșani mai mare” a spus la un moment dat hâtru. Evident, el a sesizat că același spirit levantin al relativității lucrurilor și al amânării urgențelor guvernează cele două orașe, diferența fiind doar în dimensiune.

Reprezentarea peisajelor impresionante, de factură romantică, nu l-a interesat pe Constantin Piliuță. Urmând parcă expresia contemporanului său, scriitorul Constantin Țoiu, care în romanul Căderea în lume scria: „suntem mici și grandoarea noastră este mică”, pictorul aduce în rama tabloului peisajul banal, cotidian. El nu fixează expresia neobișnuitului, a excepției, ci consacră familiaritatea, confortul cărărilor cunoscute care în picturile sale trec pe lângă case modeste, chiar umile, cu garduri căzute. Cele mai multe fac apologia verdelui ierbii și al coroanelor încărcate din livezi sau își pierd culoarea sub zăpezi ce justifică, ca și la Grigorescu, folosirea mai multor grade de alb.” – selecție din textul curatorial al expoziției scris de Călin Stegerean, curator al pavilionului. Foto: Art Safari

 

Post a Comment

X