Galeria Uj Kriterion – Miercurea Ciuc

Desenele animate nu devin copilărești pe măsură ce se instaurează viața de adult. Într-un mod subtil și neașteptat, cînd le privești cu fiul tău, ele ating o coardă ce era verde sensibilă cînd aveai 4-5 ani și vibrează simfonic și mult mai grav acum cînd buchetul vieții este înflorit. Oare de ce? Ideea ce ar putea lămuri întrebarea răstoarnă preconcepția cum că finalitatea vieții este maturizarea, că există o necesitate firească a omului de a se coace. Desenele animate sunt fabricate din chiar materialul supei primordiale ce a generat copilăria. Prima regulă în filmele de animație clasice  e că nu există moarte. Toată acțiunea care se defășoară sub ochii noștri la televizor și este o mișcare care nu are ca parametru de operare moartea. În viața celor mari fiecare mișcare implică posibilitatea pieirii. Te miști și poți da colțul oricînd. Trebuie să iei în calcul o sumă de legi – gravitația, legea frecării, integritatea corporală, legi pe care le-ai învățat de mic cu multe vînătăi, cucuie și răni cu coajă-n genunchi. Un copil de pînă-n trei ani vine pe lume cu două înclinații: joaca și distrugerea. Sigur nu poate fi vorba de ceva dobîndit, nu, sunt caracteristici înnăscute și universal valabile. Chiar dacă nu te joci cu el, micuțul își va inventa jucării, practic, la început, lumea întreagă e o jucărie. Fiecare obiect va fi animat, se va vorbi cu el, el va vorbi înapoi. După momentele de joacă sau poate chiar în timpul lor apar în mod inevitabil situații de violență în care totul e fărîmat, rupt, mușcat, demontat. Sigur, știu cum ar justifica evoluționismul astfel de situații. Ele se vor numi instincte și, evident, orice instinct este răspunsul vieții față de un impediment pus de natură. Altfel spus, copilul nu se joacă ci se pregătește pentru viață jucîndu-se, își antrenează abilitățile care-l vor servi ulterior. Joaca-l va pregăti pentru rolurile sociale, violența îl va pregăti pentru societatea oamenilor-diavoli. Dar dacă am privi puțin diferit situația? Dacă aceste așa zis instincte nu sunt rodul unei încercări de a te pregăti pentru viață ci mai degrabă o încercare a sufletului de a se adapta la căderea în carne. Într-o lume a sufletelor nu există moarte, gravitație sau sunete  produse de ciocnirea dintre entități. Copilul e foarte aproape de situația aceea eterică, pentru el e o mare surpriză că obiectele cad, că fac zgomot, că se pot sparge în bucăți. În lumea de dincolo este tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte, fără gravitație, nici suspin, nici descompunere. Doar joc, calm, voluptate și, zic unii, muzică de Mozart. Acea lume nu este tridimensională ci probabil multidimensională. Un mod de a o înțelege e în desenele animate și-n imaginile fixe ale artei. În desenele animate, după cum spuneam sunt anulate acele legi ale corpului – moartea, gravitația, descompunerea. Tot acolo imaginea bidimensională capătă același statut ontologic ca spațiul 3d. Wile E. Coyote, în încercarea fără sfîrșit de a-l prinde pe  Road Runner îi pictează un tunel pe o stîncă. Pasărea vitezistă trece prin el, nu și coiotul. Little Man încearcă să-i taie copacul turn al Panterei Roz. Fiind artist, Pink Panther pictează la baza pomului o căptușeală de fier care, în momentul loviturilor de topor ale micuțului om răutăcios, funcționează ca atare.  Desenele animate sunt oi bună reprezentare în mișcare a lumii sufletelor. La fel cum o și mai bună soluție în a reprezenta acea lume este imaginea fixă a plasticienilor. În cazul celor doi artiști expuși aici avem o contopire a unor detalii din lumea desenelor animate tratate cu mijloacele sobre ale artistului clasic. Giuliano Nardin e cel mai aproape de efectul hilar, arhaic caricatural al desenelor animate. Personajele lui aduc și basmul românesc în discuție, e un desen animat încremenit într-o stare de groază în care brusc toate caracterele sunt buimăcite de lumea în care au fost aruncate. Giuliano pictează urletul care ne însoțește în această călătorie în Valea Morții. Gili Mocanu, în lucrările mai vechi, transforma fiecare obiect de uz personal dar comun în icoane ale situării tragi-comice în lume. Robotul, boxa, valiza, blocul, mașinuța sau valul sunt obiectele acestei lumi care-i transformau sufletul pur fără nume în persoana denumită Gili Mocanu. Toate imaginile acestor obiecte devin desene de copil, cvasi-jucării. E practic privirea prin care un copil încă nedesprins complet din  lumea de unde a căzut vede această lume a căderii, greoaie, sumbră și comică. (Dan Popescu)