„Mulți sunt cei care fac fotografii despre Ardeal: despre trecutul tocit și care dispare pe zi ce trece, privirile atemporale ale oamenilor bătrîni, meșteșugurile care renasc și trăiesc doar pe timpul cît sunt fotografiați. Dar nu sunt mulți cei care ajung să vadă peste romantica Ardealului și toposul Secuimii.
Tatăl Annei Bányász este un intelectual sprijinit de o familie care trăiește de mai multe generații în aceeași casă și a cărui credință este că intelectualii de azi creează de fapt țărănimea viitorului. El crescuse într-o familie de agricultori și terminase teologia, se ocupase timp îndelungat de dezvoltarea satului, apoi într-un moment de cotitură al vieții sale hotărîse că nu doar că va preda știința creșterii animalelor ci va prezenta și în practică cum trebuie ele crescute conform naturii lor, ținute în libertate și considerate parteneri de muncă. Cum trebuie să facem un pas înapoi și să ajungem în paradisul pierdut și pornind de aici să regîndim viitorul posibil și care poate fi susținut – despre această sarcină ne înștiințează sistematic în fiecare zi și cu o strictețe și o densitate care depășește cele ale unui jurnal: aceste corespondențe sunt ca niște balade, ca și cum autorul lor ar scrie o cronică despre căutarea izvorului curat.
Între timp, Anna Bányász care crescuse în sînul acestei familii aduce cu ea dragostea agriculturii și a fotografiei deoarece mama ei face fotografii de mult timp. Anna poate să se apropie de animalele care fiind ținute liber se obișniuseră cu ea ca cu una de-a lor așa cum nimeni dintre fotografii cunoscuți. Ținînd mereu aproape camera de luat vederi și avînd o răbdare supraomenească recunoaște pe loc momentul oportun și îl iluminează ca un corespondent de război dezvoltarea fermei care privește spre viitorul care poate fi susținut. Face asta cu acea libertate pe care iluminatorii cronicilor medievale și-au însușit-o și și-au permis-o, și semnalau deseori că discursul care își are rădăcinile în miniaturile lor se deosebește esențial de textul respectiv, astfel că merită ca cititorul să fie atent la ceea ce se zărește printre rînduri. Chiar și în cazul vitelor: degeaba dragostea stăpînului, degeaba libertatea și pacea, vacile pașnice se mai ciondănesc și ele. Și cronica unei lupți veritabile este doar o piele de vită rănită. Doar fotograful ne dă de știre lupta respectivă, el,care recunoaște drama într-o miniatură mărită.
În timp ce fotografia lui Robert Capa, poza iconică făcută în timpul războiului civil spaniol cu titlul Moartea milițianului se pare că fusese „regizată”, că fotograful prinsese situația regizată, nu momentul spontan, în cazul Annei Bányász această atitudine poate fi exclusă din capul locului: să încerce cineva să explice coregrafie vacilor…
Fotografiile Annei Bányász din expoziția „Nici viitorul nu mai e la fel” sunt proaspete, realiste, actuale, se simte pe ele mireasma sau mirosul vieții: împreună, alcătuiesc un fel de Cantata Profana Transilvanica în poze și ele transmit intuiția fină femeiască a Annei că nici viitorul nu mai e la fel.” SURSA: Uj KRITERION