Spațiul, prin care mă refer la acel ”nod” de amplasare, distribuție și conectare al entităților, acțiunilor și ideilor, poate fi folosit ca un bun indicator pentru înțelegerea societății, a culturii și mentalităților dintr-un anume context temporal. Cred, cu riscul de a fi speculativ și implicit reducționist, că anumite perioade istorice pot fi suprapuse analog unui anumit tip de spațiu, specific unei tipologii domestice. În acest context, spre exemplu, am putea numi spațiul de reprezentativitate al regimului comunist ca fiind dormitorul. Un spațiu în care lucrurile sunt spuse mereu în șoaptă, de teama de a nu se auzi în afară. În care luminile sunt stinse, de teama de a nu fi observat din afară. În succesiunea atât temporală, cât și structurală din planul casei, perioada democratizării și a pieței libere, este reprezentată de ceea ce s-a numit întâi camera de zi, apoi puțin mai prețios salon, ca acum să devină generalizat ”living room” – camera de trăit. Este de regulă spațiul în care îi primim pe ceilalți, sau care în situații excepționale este cel mai potrivit pentru a fi transformat în mediu de lucru. Este mostra obiectivă din foarte subiectivul loc pe care îl numim (a)casă. Mai mult decât în coordonatele unei geometrii euclidiene, putem privi spațiul, fie ca o proprietate intrinsecă a particulelor și universului, fie ca un mecanism de ordonare provenit din exercițiul observației.
Pentru întreg spectrul de activități al lumii de după anii ’90, spațiul de reprezentativitate poate fi rezumat la forma unui perimetru deschis, public și social, iluminat uniform, care poate fi situat oriunde, de la un studio de dezbatere până la piața publică. La mijlocul acelorași ani, chiar scena artei contemporane este cea care devine noua sferă publică pentru discuții și disidență creativă împotriva politicilor și proiectelor de stat dominante în construcția națională și a contextului cultural, în special pentru țările din estul European, aflate în plin proces de reconstrucție.
În contextul ultimilor doi ani, conturați întâi de criza sanitară care a forțat existența individului în interior, deci în lumină arificială și intimism, respectiv actuala amenințare a unui război cu potențial expansionist global, care ne face să ne imaginăm că în scenariul cel mai sumbru buncărul devine singurul spațiu posibil, prin capacitatea sa de a conține o catastrofă nucleară, putem argumenta că tipologia reprezentativității prin spațiu este în schimbare. De la cel public și deschis specific pieței, în lumină egală și saturată, spațiu prin excelență pozitivist, către unul cu accente de penumbră, care se aglutinează tot mai accelerat ca amprentele pe un ecran, în contextul în care atât pandemia cât și recentul război, erodează tot mai mult concepția conform căreia știința ori raționalismul vor rezolva în cele din urmă problemele omenirii.
Un spațiu intimist, cu lumină venită din colțul camerei, sau direct de la reclamele refelctorizante din stradă, spațiu mai degrabă al reflecției, al decantării și ascunzișului, spațiu al protecției, specific mai degrabă ante-industrialului, sau comunităților autosustenabile.
Dacă toate aceste considerații există în speculativ, la nivelul concret și în domeniul – ar spune unii, realitatea intersubiectivă, alții – artelor vizuale, cartografierea subiectivă, iar mai apoi obiectivă a spațiului a reprezentat un moment de turnură.
Într-un sens mai extins o condiție a contemporaneității care reprezintă o ”iluminare”, în sensul ei direct de a pune într-o lumină stranie sau neobișnuită, obișnuitul – și care se scindează din acel etos modernist prin care orice spațiu a trebuit să fie semnificat, orice teritoriu alb de pe hartă cucerit și cunoscut, ajungându-se astăzi, la strania condiție în care tot ce poate fi cunoscut este cunoscut. Putem observa ca reacție o tendință tot mai pronunțată, atât în zona artistică cât și în literatură (unde realismul magic a fost unul dintre curentele dominante) spre a încărca voit cu stranietate, cu elemente incongruente, realul – teritoriului deja cucerit și cartografiat.
Noi instrumente și materiale contribuie în mod necesar la explorarea necunoscutului și la obținerea unor propuneri artistice cu potențial surprinzător, jucând cartea unui efect de tipul ”uncanny valley”. Un interes comun pentru transcenderea cotidianului, prin deschiderea în narațiunii fragmentare, care se manifestă între vis, halucinație, persona și teatralitate, ori doar reflecție pură din specia meditativ-nocturnă, apare în lucrări formate dintr-o varietate de medii – pictură, fotografie, grafică, până la instalație și video. Ca o construcție reală, heterotopică, porinită din materializarea unui weltschmertz indefinit al timpului. Adesea în reprezentări figurative, cât și ceea ce pare a fi dincolo de categoriile realului, familiarul ne este prezentat cu aură în manifestări artistice care par să-și exprime observații față de un prezent care este din ce în ce mai neprimitor, cu o dorință pentru un viitor al cărui plan nu a fost încă desenat.

* mânerul din faţă este axul unui stâlp
ce leagă vechile așezări
de sateliții invizibili,
pleoapa mea de-amiază –
doar un exerciţiu de déjà-vu
într-un accelerator în care se ciocnesc
gravitația şi spaţii albe opioide,