TOP

Expoziția Ioanei Joa de la Muzeul Banatului Montan Reșița

„Știu exact că am exclamat de surprindere și plăcere atunci când am văzut, din întâmplare și pentru prima dată, câteva dintre lucrările Ioanei. Surpriza era furnizată de simplitatea lor, de absența aproape totală a culorilor (dacă mai acceptăm că albul și negru nu sunt culori), de cumințenia subiectelor și lipsa ostentației. Plăcerea venea din emoția generată de acele tablouri ce nu conțineau nimic spectaculos, nimic senzațional, nimic care să mă facă să clipesc des ori să-mi umple pupilele de lacrimi. Erau scene dintr-un cotidian pe care l-am parcurs de atâtea ori, încât am ajuns să nu-l mai observ. Un grup de oameni așteptând să treacă strada, un altul într-o stație de tramvai sau autobuz, doi bărbați jucând șah, o femeie și un bărbat flancând o fetiță, undeva, pe un trotuar. Nimic “tare”, nicio faptă după care să întorci capul, niciun zgomot asurzitor, nicio săritură în cadru. Or, tocmai acea banalitate mi-a atras atenția și m-a emoționat, fiindcă era o perspectivă în contrapunct atât cu mersul lumii (care, de fapt, tropăie, și ar face orice să ne ia fața, să ne smulgă fie și numai o privire, un like, un smile), cât și cu cel al artei vizuale, unde mai fiecare artist contemporan se străduiește să fie original, să șocheze, să prindă prim-planul și, implicit, nemurirea. Mi-au căzut bine liniștea și tihna din tablouri, m-a fermecat evanescența imaginilor, lipsa lor de gravitate, de greutate, imponderabilitatea lor. Mi-am dorit atunci să văd acele lucrări și încă altele, dacă mai erau, într-un context expozițional și într-un spațiu generos.

Iată că dorința mi/ni se împlinește la Reșița, unde Ioana Joa propune, printr-o expoziție ce conține lucrări realizate în perioada 2017-2022, viziunea ei asupra cotidianului. Și acum, ca și atunci, în atelier, îmi pare că personajele din lucrări, comune și lipsite de emfază, aproape fără chipuri, fără identitate, ascund ceva, pregătesc ceva. Deși sunt fiecare pe cont propriu, ca niște clepsidre în care nisipu-i suspendat și nu mai curge, oamenii Ioanei poartă un dialog în afara cuvintelor ori a replicilor. E între ei o tensiune difuză, poate și pentru că fiecare e central și periferic, totodată, egal cu ceilalți și la fel de (ne)important. Forma lor (mai mult) spectrală face ca lucrările să pară lipsite de centrii de interes vizual; ori că fiecare spectru e în/un prim-plan. Personajele însumează o poetică absenței, a timpului, a memoriei și au mult din atitudinea discretă a artistei, de nu cumva sunt chiar alter-ego-urile ei.

În câteva uleiuri pe pânză, prin mixajul mai multor tehnici picturale și grafice (monotipii, transferuri), Ioana pleacă de la o imagine inițială, matricială, cu un subiect simplu, fără nicio intrigă la vedere, care, apoi, se descărnează, intră în disoluție și se epurează de detalii. Neantul își are partea, iar abisalitatea, ce în lucrările în crayon e mai mult sugerată, ia, aici, puterea. Nisipul curge din nou și duce cu el realitatea acestei/acelei lumi.

Cotidian e expoziția unei artiste serioase, profunde și reflexive, ce se exprimă ca un desenator rafinat și ca un colorist al abisului.” Robert Șerban

 

Post a Comment