„Irina Dragomir face o pictură feministă. Aș spune că, fără excepție, imaginile Irinei sunt fragmente mai ample sau mai reduse ale universului propriu. Ne arată lucrurile prin ochii ei, prin filtrele pe care hotărăște să le aplice de la caz la caz. Există în mod constant o dimensiune ludică în pictura pe care o practică, dar sub aparenta lipsă de griji, sub tonul copilăros se află de multe ori o glumă serioasă, o subtilă notă amăruie într-un univers care, de fapt, nu e atât de dulce pe cât pare la prima vedere. Irinei îi place să se joace cu clișeele, cu lucrurile banale și cu kitschul ieftin. Sunt tentat să văd aici nu atât un procedeu postmodern, cât un semn clar de inteligență și umor, căci cele două merg atât de bine împreună. Nu se teme să folosească banalul și prostul gust, fiindcă este sigură pe trăirile sale. Trăirile sunt autentice, așadar nu pot fi nici banale și nici de prost gust. Deși această siguranță și claritate în privința propriilor intenții poate părea un adevăr de la sine înțeles, nu trebuie să omitem faptul că foarte mulți dintre artiști, nu doar dintre cei tineri, sacrifică acest aspect sau sunt incapabili să îl atingă, fie dintr-un cinic calcul profesional, fie din frica paralizantă de a fi autentic și personal.

Irina Dragomir nu se teme de dulcegării și alinturi în picturile sale. Inimi gonflabile, coroane din același material, măști de tigru, broscuța de pluș (numită cum altfel decât Prince charming) ne conduc inițial pe o rută de interpretare falsă. Aparent, totul este suspendat într-o atmosferă de Revelion cu vin spumant dulce, un Valentine’s Day superficial, o lume în care niciun sentiment nu merge în profunzime mai mult de un milimetru. Cu ochi albaștri și zâmbet larg, Irina merge mai departe cu plăcerile vinovate și pune pe acest tort seducător cireașa foiței de aur. Infama foiță de aur, repudiată de artiștii serioși, cu concept, frivola foiță de aur, atât de politic incorectă… Cu o sinceritate absolută, Irina pune aur pentru că vrea ca în lucrările sale să frumos, totul să fie desăvârșit, după cum spunea de atâtea ori, ascunzând în spatele unei autoironii de mare calitate o opțiune artistică făcută matur, un crez artistic asumat foarte calm și serios.

Și aici văd o dovadă a curajului Irinei. Nu îi este frică de etichetele ce i-ar putea fi atașate. Aș zice chiar că se așază de bunăvoie în bătaia lansatoarelor de etichete, aceasta fiind o modalitate prin care își selectează publicul. Nu poți să te apropii de pictura Irinei Dragomir dacă ai idei mult prea clare și consolidate despre cum e arta, cu ce se ocupă ea, dacă ai criterii fixe în privința categoriilor estetice, dacă în mintea ta mesajul artei este doar cel recomandat de redacțiile de știri din politica externă, dacă te simți stângaci în prezența copiilor, dacă o dată la trei fraze îți iese pe gură sintagma artă contemporană, iar în primul, al doilea și în ultimul rând ești o persoană fără umor. Dar cine ar recunoaște așa ceva?…

Irina nu abordează teme acute, nu militează, nu vrea să moralizeze și să atragă atenția, așa cum auzim de multe ori de la artiști mai puțin harnici, care cred că arta va schimba lumea. Irina alege un drum matur, parcurs în solitudine și concentrare, nu alături de un pluton zgomotos. EA este tema profundă a picturii sale. Sub beteală, plastic, aur și pluș o găsim mereu pe Irina. Uneori singură, alteori în autoportrete duble, îi simțim prezența chiar și în lucrările în care nu apare direct. Odată ce am acceptat amestecul dulce-amărui colorat și am intrat în lumea ei, suntem prinși ca într-o plasă de păianjen, captivi și posibil fermecați, dar fără frică, deoarece nu există niciun păianjen. Doar artista țese continuu în jurul nostru o rețea de imagini deconcertante.

După ce am petrecut puțin mai mult timp în compania picturilor sale, ne dăm seama că jocul nu este chiar atât de nevinovat, de fapt. Cu o subtilitate într-adevăr feminină, Irina Dragomir dozează pastile de malițiozitate prin introducerea unor elemente cu sensuri bogate în imaginarul contemporan. Mopuri, mături, pești de cristal, costume de latex bine întinse pe corp, degetul care ne atenționează să păstrăm liniștea, secretele șoptite la ureche, personajele cu fața blurată ori acoperită ca pentru protejarea identității, părul în valuri, consistența caldă a lucrărilor textile… Fără să epuizăm toate colțurile umbrite ale creației Irinei Dragomir, ne dăm seama că am fost atrași într-un joc în care lucrurile își schimbă încărcătura în funcție de unghiul din care sunt citite. În lumina dimineții sunt scene domestice și vesel colorate, dar atunci când soarele apune aceleași imagini se încarcă de aluzii, unde pantalonașii scurți, părul, latexurile ne fac discret cu ochiul dintr-o vitrină cu fetișuri. Nimic explicit, nimic vulgar, nimic strident ori scăpat de sub control. Cu farmec feminin discret am fost seduși să asistăm la marele spectacol pe care Irina Dragomir ni-l arată de dincolo de sticla vitrinei. Pictura ei nu te invită să participi, ea îți arată. Irina ne arată fragmente din marele ei spectacol. Curat, precis, clar executate, imaginile ei au capacitatea de a ne face mintea să zboare către un psihedelic joc de apartament.” Curator Alexandru Rădvan