„În urmă cu cîțiva ani, mergeam la piscina Floreasca. După ce înotam o oră, la plecare, mă odihneam câteva minute pe malul lacului.
La un moment dat, lacul a fost otrăvit și peștii morți pluteau legănați ușor la suprafața apei. L-am privit cu atenție pe unul dintre ei și am fost uimit cum un lucru atât de frumos moare, cum omului nu-i pasă de această frumusețe și se grăbește mereu să mai facă ceva, omorând ce-i iese în cale. Dar în același timp, eram uimit de ușurătatea cu care natura crează și distruge, fără să clipească, lucruri de o frumusețe și complexitate pe care noi nu o putem cuprinde cu mintea.
După un timp, lacul a fost secat iar un buldozer a tot săpat în mal o vară și o toamnă. Unde fusese lacul, a rămas un fir subțire de apă și a crescut un stuf bogat. Fel de fel de păsari pe care nu le mai văzusem până atunci au venit și au cuibărit în stuf. Mi-am cumpărat un binoclu. Eram fericit.
Apoi buldozerul a plecat lăsând în urmă un zid de beton. Lacul a fost inundat la loc, cuiburile pluteau legănate ușor la suprafața apei.
Pe strada unde locuiesc a fost omorât un șobolan. L-am urmărit cum, cu trecerea timpului, și a mașinilor, se scufunda în asfalt, până când a devenit un fel de impresiune, care însă, era încă el, avea textură, expresie. Părea că schimbarea era o continuare a vieții. Nu a vieții lui, ci a vieții care trece prin noi toți.
Aceste observații au legat, într-un fel ciudat, în mintea mea, violența umană, moartea și frumusețea.
Mi-am făcut un obicei de a merge încet cu mașina și de a fotografia animalele omorate de mașini pe șosea. Însă, pe măsură ce fotografiile se adunau, interesul meu pentru acest subiect scădea. Starea lăuntrică adusă de contemplarea lacului Floreasca se risipea.
În schimb, fiind în jurul vârstei de 40 de ani, am început să mă tem de moarte. Teama a crescut până a ajuns să-mi inunde mintea, să mă copleșească. Rațiunea iși pierdea puterea și panica punea stăpânire pe mine. Au urmat și necazurile.
Treptat, peste un timp, și acest interes, provocat de teama de moarte s-a stins.
Acum, mă aflu în situația de a face o lucrare/expoziție având un subiect care nu mă mai interesează.
Conform cutumelor noastre de competență, pierderea interesului într-un demers este un semn al delăsării, al ignoranței. Dar în cazul de față, cred că dacă rezultatul interesului pentru moarte este pierderea interesului pentru ea, înseamnă că scopul a fost atins.”