„Direcția neoexpresionistă rămâne una din axele principale de evoluție ale generației ˊ80, motivată și în perioada postdecembristă de noul context socio-politic în care ne aflam. Deși fenomenul „citaționist” devenise viral într-o primă etapă, acesta se domolește în timp, lăsând locul acelor artiști care au reușit să își păstreze personalitatea. Sculptura, un domeniu important al generației optzeciste, are acum șansa să exploateze un repertoriu extins, sondând relațiile individului cu o ambianță nouă, a tranziției, din care nu lipsesc experiențele dramatice.

Ca discurs vizual, sculptorul Aurel Vlad este unul din cei mai interesanți reprezentanți ai generației sale, și un important promotor de atitudine, cu relevanță în actualitate. Aflat pentru prima dată pe simezele Muzeului de Artă Craiova, sculptorul vine cu o propunere expozițională ce constituie rezultatul unei cercetări artistice care i-a capacitat atenția în ultimii ani, folosind ca material metalul. Recunoscut, încă de la debut, pentru lucrările sale în piatră și lemn, sculptate în „tăietură directă”, metodă practicată și Brâncuși, artistul își reorientează, mai nou, preferința către metal, cu precădere tablă, realizând compoziții de inspirație clasică care păstrează un puternic filon epic. Opțiunea sa este legată și de o curiozitate, de natură experimentală, pentru acest material comun, rezultatul concretizându-se în expresivitate, relevarea tensiunii interioare și a atitudinii, formele câștigând vizibil în dramatism. Este o provocare asumată, în ideea descifrării unui inepuizabilul inventar de expresii ale corpului uman, subiect care îl fascinează încă de la debut. Frecventarea temei ca și a materialelor, de altfel, este rezultatul întrebărilor, contradicțiilor și neliniștilor artistului. Aceste agregări ale sufletului său conțin, inerent, discursuri narative cu caracter social sau politic, elemente de natură familială și, nu în ultimul rând, de receptare spirituală.

Lucrările sunt compuse secvențial, asemenea unor  imagini „stop cadru” dintr-un film cu ecouri tarkovskiene, unde cenușiul vieții urbane, problemele care frământă societatea sau propria sa viață devin axul creativității. E o lume crepusculară, a singurătății și însingurării, percepută, însă, fără scepticism, dar cu o adâncă melancolie. Atitudinea ce domină personajele sale este, în mod ciudat, o stare de împăcare, de acceptare, dar mai ales de meditație senină asupra existenței. Ele capătă acel status de încremenire care transformă starea de volatilitate în persistență și ceea ce este efemer în eternitate, expresivitatea trupului uman conținând inepuizabile surse de narativitate. Este o reambalare a tragediei antice în sensibilitate contemporană a omului. Sunt trimiteri cu o generoasă deschidere de natură hermeneutică, care generează o disponibilitate de percepție pe mai multe paliere de înțelegere.

Exploatând acest acroș narativ, în care mizează pe sentimente și stări general umane, autorul ne sugerează empatic drumul, lăsând însă spectatorului libertatea de a-și urma propria  poveste, piesele sale reprezentând o expresie a ceea ce trăim și simțim. De aceea, privindu-le, spectatorul resimte inițial efectul unei puternice lovituri în stomac, pentru ca, abia ulterior, să reușească să conștientizeze mesajul. Sculpturile sale sunt veritabile „capsule de emoții” ieșite din Athanor-ul  unui artist sensibil, intuitiv, cultivat, cu o acuitate a privirii adânc implicată în prezent. Iar expoziția O lume aproape fericită conține esența crezului său artistic:

„Nu încerc să ascund nimic, pentru că o lucrare, dincolo de semnificațiile cu care este încărcată, sau pe care le capătă apoi, este în primul rând o reprezentare a sculptorului care a făcut-o. Unicitatea lui ca om și ca artist ar trebui să se transmită lucrului său. Aceasta ține de sinceritate”. Cătălin Davidescu