„(…) Aluziile caligrafice sau pictarea scrisului reapar într-o serie de lucrări care, la prima vedere, amintesc de spătarul unor fotolii bogat tapițate, văzut de aproape și înzestrat cu ergonomia senzuală a unui tors abstractizat – ca și cum locul unei conversații intime s-ar putea ivi prin amplificarea spiralelor lor delicate dincolo de marginile picturii, mlădițele lor răsucite părând capabile să încorporeze o prezență în aerul rarefiat din jurul pânzei. Aceste linii sunt rezultatul unui exercițiu ambidextru: mai degrabă decât să facă apel la o oglindă reală sau imaginară, plasată în fața picturii, s-ar putea spune că ele așază o oglindă metaforică în centrul prezenței pictorului față de lucrare, de-a lungul axului său central, ca mijloc de verificare și rectificare a simetriei gesturilor cu care corpul scindat – reflectat la jumătate – se extinde simultan în laterale. Ținând câte un creion în fiecare mână, Mocanu face urme ce pornesc spre stânga și spre dreapta, spirale unite în corespondența lor, în permanenta confirmare a asemănării uneia cu cealaltă. Aceste linii șerpuite de perspectivă par să se întâlnească într-un punct de fugă corporal, astfel încât – spre deosebire de perspectivele convenționale ce produc mirajul adâncimii în câmpul pictural –, ele situează potențiala lor intersecție în fața șașiului, în interacțiunile nesfârșite ale corpului care compune urmele cu sine însuși. În acest raport dintre suprafețe ieșite în relief și adâncituri superficiale, formele părăsesc locul cuvenit și se încolăcesc pe pânză încercând să țină pasul una cu alta, și afară din pânză, ca și cum ar transmite tensiunea unor pulsiuni enigmatice. Rotocoalele distribuie un surplus de energie, fac să circule un impuls ce încearcă să se desprindă de semnul său, sau să îl capteze într-un mimesis vizual ce ratează și are mereu nevoie să o ia de la capăt.
Gesturi, urme și amintiri ale urmelor creează o ordine (o secțiune din ordinea infinită a corpului care le generează), ce este în egală măsură o anti-structură a acestor serii de lucrări: o imprimare și o poligrafie, un loc unde ceea ce este eliberat de activitatea grafică a lui Mocanu, ca un arc care se comprimă și se destinde în căutarea unui echilibru între stări opuse, se lasă temporar inspectat. În tandem, aceste mișcări marchează un loc unde autonomia și controlul coexistă, o neîngrădire închisă.
Picturile și patosul lor performativ, descărcat și ținut sub control, îmi amintesc de lucrarea din 1974 a lui Alighiero Boetti, de inscripția Cio’ che sempre parla in silenzio e’ il corpo [Ceea ce vorbește mereu în tăcere este corpul], unde artistul pornește dintr-un punct central în care mâinile și privirea sunt perfect aliniate și continuă rupând și retrasând această stereoscopie simetrică prin extinderea gesturilor spre laterale pentru a atinge atât maxima anvergură, cât și două iterații ale propoziției din titlu, reflectându-se una în alta.
Capetele lor marchează cumva limitele limbajului și expresiei sale corporale, „corpul” fiind obiectul ultim a fi rostit. Dar în timp ce Boetti reafirmă aici centralitatea corpului, vocalitatea sa ce se face auzită în tăcere, Mocanu pare preocupat de difuzia, difracția și, poate, uzura acelei poziții centrale, pe care nu înfățișează direct, ci o abordează prin ștergerea lentă, delicată a corpului care nu se găsește pe sine, și a cărui integritate trebuie mereu să fie reconfirmată: un corp reflectat într-o imagine ne-recognoscibilă. Și poate că impresia inițială de cvasifigurativ din aceste hărți abstracte ale intimității trebuie depășită – mai degrabă decât spătare de fotolii, poate că aceasta este iluzia unor falduri baroce de tapițerie imprimate pe o suprafață inertă ca loc pentru ergonomia unui corp inversat, în același timp proteză și dublură față de corpul care pictează: un conflict între acele configurații corporale, o intimitate pe dos. Roland Barthes, scriind despre extraordinarele meandre grafice ce nu reflectă vreo formă în pânzele lui Cy Twombly, spune că „Actul e tranzitiv, nu vrea decât să suscite un obiect, un rezultat; gestul este suma indeterminată și inepuizabilă a motivelor, a pulsiunilor și a abandonului care înconjoară actul cu o atmosferă.” Astfel de linii nu poartă niciun mesaj, formulat ca informație, niciun semn adresat înțelegerii, ci conduc rămășițe de acțiuni și reziduuri energetice ale mesajelor și semnelor ce au fost comunicate altundeva. Ele păstrează memoria impulsurilor și proliferează în duct sinuos, șterg granițele dintre expresie și persuasiune, motivație și seducție, corpul acesta sau un altul, într-un anonimat împărtășit”.

Text: Mihnea Mircan
Traducere din limba engleză: Bertha Niculescu

„(…) Desenul lui Mocanu e o reprezentație în sine, mâinile sale lucrând departe de centru, ambidextru, ca și cum ar fi angajat într-un joc suprarealist de dicteu automat, încercând probabil să intre în același timp în conexiune directă cu fluxul și refluxul subconștientului său. Dar aici legătura trebuie mai degrabă să fie făcută cu Schopenhauer, nu cu Freud, care, oricum, considera proiectul suprarealist al dicteului automat și orice altă încercare (alta decât cea psihanalitică) de a expune conștient mecanismele inconștientului ca fiind o imposibilitate fundamentală. Proiectul lui Mocanu poate fi citit ca un dialog cu scrierile lui Schopenhauer despre natura Voinței, toate acțiunile fiind în ultimă instanță conduse de voința de a trăi. Schopenhauer susținea că „voința este activă și acolo unde nu este ghidată de cunoaștere… Chiar și în ceea ce ne privește, aceeași voință acționează.”

Text: Klara Kemp Welch
Traducere din limba engleză: Bertha Niculescu