• No products in the cart.
TOP

Samuel Mützner: Pe urmele lui Claude Monet – Art Safari 2021

„Copil născut şi crescut pe strada Academiei, total diferită de actuala, aflată în apropierea dealului de vis-à-vis de Cişmigiu, azi ras, aproape dispărut, Samuel Mützner a putut vedea dărâmarea Turnului Colţei şi tăierea bulevardelor largi înlocuind maghernițe sordide şi drumuri ca de ţară.
A fost, aşa cum relatează în Amintiri fratele mai mare, „un băiat drăguț blond, cu ochii verzi-căprui, sănătos şi fără pic de şiretenie, un caracter excelent”.

Între 1899-1900 urmează scurt timp Şcoala de Belle Arte din Bucureşti, avându-i ca profesori pe Eugen Voinescu, Vladimir Hegel şi George Demetrescu Mirea.

La numai 15 ani, pe spezele aceluiaşi frate, este trimis la München şi încredințat protecţiei colegului puțin mai mare, prietenului şi viitorului său martor la starea civilă, Iosif Iser.  Spiritul academismului specific şcolii müncheneze îi rămâne însă străin şi în preajma anului 1903 pleacă la Paris, înscriindu-se la Academia Julian, la cursurile lui Jean Paul Laurens. Familiarizarea cu mediul „rapins” al pictorilor debutanți se face foarte repede. Dintre aceştia nu lipsesc românii Jean Steriadi, Ştefan Popescu, Camil Ressu.

În cele din urmă, considerând că pierde timpul în atelierele închise, evadează în mahalalele şi satele din împrejurimile Parisului, preferând pictura în aer liber, caracterizată printr-o limpezire a paletei. Tonurile închise, mohorâte ale perioadei müncheneze sunt abandonate, valorația clarobscurului fiind înlocuită prin încorporarea luminii în culoare. Este perioada franceză premergătoare anului 1908, aceea a şederii sale la Giverny alături de Claude Monet, pe care nu numai critica de specialitate, dar şi Mützner însuşi o consideră hotărâtoare în evoluţia sa artistică. „Cei doi ani petrecuţi în satul Giverny în preajma lui Claude Monet au fost pentru mine deschiderea drumului către lumină şi culoare” – va scrie S. Mützner în însemnările de la sfârşitul vieţii.

Următoarea etapă decisivă pentru pictor este aceea a marilor călătorii, care a durat şapte ani, din 1912 până în 1919.
Marele succes financiar al expoziției din 1912, de la Ateneul Român, cu lucrări din Franţa şi Algeria, îi lasă în buzunar o sumă de 30. 000 franci de aur, considerabilă pentru acele timpuri. Sensibilizat de povestirile colegului japonez Kanokogi şi mereu avid de peisagii noi sub o lumină mereu alta, la numai o săptămână după închiderea expoziției pleacă din Bucureşti, traversează Oceanul Atlantic şi, străbătând America, fără altă întrerupere decât la Honolulu, ajunge în Japonia.
Aici el caută „locurile şi tipurile specifice, faimoasele temple budiste sau şintoiste, pagodele cu şapte etaje, casele de ceai cu sute de lanterne de hârtie, viața de pe străzi, casele cu gheişe…” Oarecum decepționat de atmosfera pestriță americano-japoneză din Tokyo, se refugiază în vechea capitală Kyoto, poate „cel mai fericit loc” în ceea ce priveşte creaţia sa, după cum va mărturisi însuşi peste 35 de ani, dar şi la Nagasaki şi în localităţi mai retrase, unde timpul nu schimbase nimic din înfăţişarea vechii civilizaţii nipone.

Peregrinările continuă: China, Coreea, Filipine, Ceylon, din nou Japonia, apoi New York. Aici găseşte „atmosferă enervantă, prea multă lume grăbită, prea mult vuiet, prea multă civilizaţie”. Lucrează însă intens şi expune la Ralston Galeries (Broadway noaptea, Lacul din Central Parc, Biserica St. George, Prima comuniune, Ceaţă pe Hudson, Soare de Noiembrie, Zi cenuşie în New York, Hudson toamna ş.a.). Din această perioadă s-a păstrat într-una din cele mai mari colecții particulare din Bucureşti lucrarea Broadway noaptea. Se reîntoarce spre lumina violentă şi vegetația luxuriantă a tropicelor, care inițial îl copleşiseră în Ceylon şi pe care le regăseşte cu şi mai mare încântare în Marea Caraibilor, în Porto-Rico, în Venezuela, la Caracas şi în Insula Margarita.

Ca majoritatea pictorilor români, Mützner a simţit o atracție irezistibilă pentru tot ceea ce a însemnat Balcicul, însorita localitate răsfirată la marginea Mării Negre, a cărei atmosferă specifică îi amintea de poezia inefabilă a Orientului, mediu ideal pentru explorările lui în domeniul luminii şi al culorii.
Până după cel de al doilea război mondial, Mützner va realiza în acest loc mirific o amplă suită de pânze, care-l vor consacra ca pe un pictor al Balcicurilor.
În aşezarea cu case vechi tătăreşti şi grădini adunate în căldarea scobită de stâncile albite de soare, Samuel Mützner şi Rodica Maniu şi-au clădit cu o artistică neprevedere, pe un teren mişcător, deasupra golfului, o casă cu o terasă mare, încărcată de petunii şi cuiburi de rândunele. Avea să se prăbuşească, rămânând în urma ei doar cheile, lăzile cu resturile gospodăriei strânse şi părăsite în grabă, alături de amintirile atât de dragi.

Apropierea celui de al doilea război mondial este o perioadă foarte grea pentru Mützner.
Artistul este nevoit să-şi întrerupă expozițiile, ieşirile la lucru în peisaj şi divorţează formal de Rodica Maniu, ca măcar apariţiile ei publice să poată avea loc. Închis între zidurile atelierului din strada Plantelor, el, marele iubitor de lumină şi soare, îşi continuă activitatea cu sprijinul material şi moral al celei care i-a rămas mereu soție.
La fel ca şi Rodica Maniu, care inițial a abordat acuarela, domeniu în care a rămas inegalabilă, tot astfel şi Mützner, silit la izolare din cauza reacţiilor antisemite, dezvoltă o nouă tehnică şi o nouă preferinţă pentru cărbune, pastel şi acuarelă, tehnică de notație rapidă a motivului pictural.
Spre deosebire de subiectele similare realizate în ulei, unde exacerbarea luminii solare atinge intensităţi maxime, acuarelele, prin laviuri diafan aşternute, sugerează în pete mari, transparente, vaporozitatea atmosferei. În guaşe şi tempera ce reiau uneori motive picturale mai vechi, opacitatea materiei colorate îi permite o accentuare pronunţat decorativă a formelor, stil pictural utilizat frecvent de artist în peisajele bucureştene postbelice şi mai ales în scenele inspirate de Târgul Moşilor.

În anii de după război, artistul se recăsătoreşte cu soţia sa, începe iarăşi să expună, devine conferenţiar la Institutul de Arte Frumoase, iar peisajele bucureştene, care sunt preponderente în creația sa de acum, grădinile şi parcurile, în special Cişmigiul, colţ predilect de lucru al pictorului aflat în pragul bătrâneţii, readuc ceva din problematica plein-air-ului. Vibraţia luminii strecurate prin frunzişul arborilor, broderia țesută de razele soarelui, bogăția nuanţelor obținute prin suprapuneri repetate, execuţia spontană, liberă sunt proprii acestei perioade.
Mützner, care a păstrat de-a lungul întregii sale activități o concepţie realistă în prezentare, îşi dezvăluie acest concept şi în primele lucrări expuse după război.
În ultimii ani de viaţă alcătuieşte mai multe cicluri peisagistice din ambianța satului bănățean Bozovici, a celui tulcean, precum şi a celui sighişorean.
Şi-a păstrat până în ultimul moment al vieţii o remarcabilă tinerețe spirituală, lucrând cu multă asiduitate şi pasiune. Puțin după moartea soției sale, se stinge şi el din viaţă, în anul 1959, la vârsta de 74 de ani, doborât de boală şi de singurătate sufletească.” – selecție din textul curatorial al expoziției, scris de Rodica Marian, curatorul pavilionului muzeal dedicat lui Samuel Mutzner. Foto: Art Safari

 

 

Post a Comment

X