„Nicolae Comănescu: De ce vrei să mai facem expoziția asta? Că a mai fost expusă la Reșița (Casa Pittner, 1 august 2021), la București (Cărturești Carusel, 2 martie – 1 aprilie 2022 și la H’Art Malmaison, curatori Smaranda Ciubotaru și Dan Popescu, 9 septembrie – 20 octombrie 2021), la Constanța (Muzeul Național de Artă Constanța, curator Mădălina Mirea, 1 septembrie – 2 octombrie 2022) și la Timișoara (Casa Artelor, 28 octombrie – 15 noiembrie 2022).

Lina Țărmure: Vreau s-o mai expunem întocmai pentru că această expoziție a devenit un soi de turneu, s-a dovedit ca fiind un suport consistent pentru debutul tău în noi locuri, ca Reșița sau Constanța, și iată, acum, la Brașov. Plus că e o serie care te conține extrem de coerent, e foarte tare că duci mai departe tehnica pe care ți-ai asumat-o în 2006, când ai început să introduci pe pânzele tale trăsături ale diverselor situri geografice. Atunci ai demarat seria „Praf și pulbere”, unde chiar ai amestecat cele două elemente (alături de muștar, pământ din fața blocului unde locuiești și scrum de țigară) cu un medium acrilic, integrând mixul în compozițiile inspirate din cartierul Berceni; a urmat „DNA: Dust Narrative Analysis”, pentru care ai mai adăugat pe lista materialelor și cenușa. Am observat, astfel, cum prin captarea unui moment pe care îl izolezi în timp și spațiu pe o pânză, tu îți creezi propria „tempor(e)alitate”; un univers hibrid, bazat pe propriile observații, trăiri și simțiri despre împrejurimi și / sau despre sinele raportat la acestea, într-un spațiu-timp anume. Hibridizarea provine dintr-o coagulare a unor informații pur vizuale — semne menite să se desfășoare exclusiv pe suprafața pânzei — și unele extra-vizuale, despre care tu spuneai că sunt „povești presupuse, încifrări misterioase ale ADN-ului propriu, lucruri menite să creeze inflație și densitate mărită picturii”.

N.C: Ce titlu vrei să-i dai și de ce?

L.Ț: Mă gândeam la „SMKO fostă TMK fostă CSR fostă UDR”. E o radiografie a proprietarilor, respectiv a denumirilor pe care le-a avut Combinatul Siderurgic Reșița, coroborată cu numele pe care l-ai dat tu seriei de lucrări pe care ai creat-o în urma șederii tale în zonă.

SMKO se referă la „Scrap Metal Kaboom Orchestra”, denumirea pe care ai dat-o seriei de 44 de pânze pe care le-ai făcut în 2021. Atunci, ai fost invitat de Primăria Municipiului ca să iei parte la procesul de refuncționalizare a Casei Pittner (o casă de final de secol XIX, aflată inițial sub tutela celor doi învățători August și Helene Pittner, personaje intelectuale, susținători ai educației din oraș) cât și de a documenta, în felul specificu-ți, ruinele Combinatului Siderurgic din Reșița. Adică, ai făcut poze, schițe și ți-ai luat notițe. Dar, cel mai important, ai extras, per se: ai adunat pământ, moloz, argilă (din cărămizile nearse sfărâmate), rugină și zgură, pe care le-ai integrat pe suprafața pânzei.

Revenind la titlu, TMK vine de la „Trubnaya Metallurgicheskaya Kompaniya”, care e un furnizor rusesc de conducte de oțel, firmă care a cumpărat Combinatul în 2009, fiind absorbită în 2021 de Artrom Steel Tubes. CSR înseamnă „Combinatul Siderurgic Reșița” și reprezintă denumirea care a fost dată fabricii în perioada comunistă, iar UDR vine de la „Uzinele de Fier și Domeniile din Reșița”, denumire care circula în perioada interbelică. A se observa coincidența dintre anul (re)schimbării proprietarului fabricii și momentul în care ai fost invitat inițial la Reșița.

N.C: Ce îți place cel mai mult la expoziția asta?

L.Ț: Îmi place enorm suprapunerea dintre scenele de pe Sambadromul Marquês de Sapucai, cu dansatori de samba în costume luxuriante, reprezentate într-o gălăgie vizuală multicoloră, pe care am denumit-o mai demult „debandadă aparentă” și, în prim plan, fragmentele din ruinele furnalului numărul 2 din fostul Combinat Siderurgic din Reșița, pe care le-ai pictat cu rugină adunată chiar din situl acela unde ai intrat fraudulos. Am observat, de-a lungul timpului, că mintea ta e formată din matrici ce operează cu doi poli aparent opuși, dar care, dacă le dai spațiu și timp, pot forma lucruri intrigante și, pe alocuri, amuzante, extrem de interesante. Nici nu mă mir că de la matematică – fizică ai ajuns la arte. Aceste antagonisme sporesc și capacitatea de interpretare; de exemplu, mă gândeam că forța cromatică ar putea face referire la un potențial viitor debordant, în timp ce tonurile neutre, formate cu ajutorul liniilor de cărbune ud, din care curg griuri și marouri sunt chiar zgura și rugina întunericului socialist, cu „umbrele” acestuia care încă se resimt până azi, chiar dacă din 11.000 de muncitori, actuala întreprindere mai are doar 800. Și aici intervine această melancolie foarte interesantă care se resimte în discursul contemporan al celor care au trăit regimul comunist. În literatura de specialitate este denumită „nostalgie socialistă” și reprezintă un fenomen răspândit în întreaga zonă care a fost sub imperiul Cortinei de Fier. Se referă la revizitări ale erei socialiste, cu iz nostalgic, de melancolie, datorate, de fapt, prezentului nesatisfăcător; adică, rememorările reprezintă un soi de comentariu moral asupra promisiunii cu privire la progresul democratic care s-ar fi vrut să se petreacă. Astfel, se conturează amintirile unui trecut „mai bun”, care devine și mai râvnit datorită incapacității de retrăire. Totuși, aceste observații nu reprezintă decât capacitatea nostalgiei de a totaliza, simplifica și, mai ales, de a deforma. Cred că și tu te lupți cu această capcană a unui trecut care pare mai chipeș decât a fost, însă reușești să-ți ții în frâu gândurile diforme cu ajutorul lucrărilor de acest gen, care încapsulează repere istorice a căror simbolistică se pierde în siajul contemporan aplecat spre noutate, respectiv uitare. Am mai spus eu că tu poți fi comparat cu un fel de arheolog care se raportează la pânza sa ca la un cabinet de curiozități, unde îți arhivezi „descoperirile” pe baza „taxonomiilor” care te-au consacrat, tratând însă și caracteristicile noilor piese.

Mai mult decât atât, m-a frapat întâmplarea de a fi fost invitat în Reșița chiar la momentul în care TMKO a fost vândut încă o dată, schimbându-și denumirea în (ATENȚIE!) „ARTrom Steel Tubes”. Ai devenit, așadar, un martor, auzind bârfele și miturile din zonă care roiau în jurul subiectului de vânzare a ceea ce odată a fost una din mândriile industrialismului comunist. Eu, la fel ca Radu Demetriades în volumul său „Gioco di Mano”, „mă gândeam la aceste sfinte scripturi / din care reiese că scopul socialismului e să / CREASCĂ FORȚELE DE PRODUCȚIE / eliberând umanitatea prin generarea de / PROSPERITATE INFINITĂ”. Totuși, conform aceluiași autor, „ […] reiese și o interpretare radical opusă / anume că / capitalismul a produs deja surplusul necesar / și / sarcina clasei muncitoare e să acapareze / mijloacele de producție / spre a le da o altă întrebuințare / și nu să producă și mai mult / SURPLUS”. Ce vreau eu să spun e că ai reușit, cumva, să te impregnezi în istoricul acestei mașinării comunistoide, „mașinăria infernală / de dezvoltare puternică comunistă / a țării”, subliniind și tu această „moarte a dezvoltaționismului” iar eu, de atunci, mă raportez mereu la fostul combinat ca la SMKO. Adică, dacă e să privim această acțiune din perspectiva istoriei artei, aș vrea să mă hazardez și să spun că, din 2021, relicvele combinatului pot (re)intra în traseele mentalului colectiv cu numele seriei pictate de tine.”