Expoziție Laurian Popa la Kunsthalle Bega
Kunsthalle Bega
Obiecte moi (Soft Objects) este o sintagmă care, la prima vedere, pare contradictorie. Corpurile solide își pierd forma și structura, devin maleabile, cedează sub efectul unor acțiuni ale căror surse sunt neclare. Nu este evident ce este acel „ceva” ce determină modificarea proprietăților fizice, care sunt aceste forțe deformatoare, însă efectul vizual este evident: obiectele sunt flasce, lipsite de structură și dezbrăcate de funcția cu care le asociem în mod normal. Geometria interioară pare să lipsească cu desăvârșire, fiind înlocuită de o nouă organizare ce scoate la iveală epuizarea obiectului ca structură, textură și volum. Este propusă o percepție diferită a imaginii a cărei referință devine ilogică, abstractă, dar care conferă obiectului o nouă anatomie.
Avem de-a face cu o asociere de imagini de tip funcțional – disfuncțional ce conturează o lume fictivă în care obiectul real este decontextualizat și asociat cu imaginea „aranjată” a compozițiilor vizuale.
Acest solo show folosește Box-ul Kunsthalle Bega ca un cadru scenografic în care pictura și animația experimentală sunt complementare. Naturile statice distopice cuplează privitorul la un dialog vizual care provoacă la depășirea blocajelor perceptuale.
“Am pornit de la ideea de non-obiect, o negație a corpurilor solide ce sunt folositoare. O negare a întrebuințării obiectelor, care prin acest non devin obiecte ce nu folosesc la nimic, fără o formă utilă, a căror structură devine de multe ori nerecognoscibilă.
Pictez lucruri care nu sunt, nu există, sau care nu reprezintă obiecte materiale ori reale. Însuși conceptul de „obiect inexistent” pare paradoxal, imaginile se desfașoară cu frânturi de obiecte reale care apar și dispar dar lasă mereu loc pentru „recunoaștere”. Privitorul recunoaște clar texturi, forme, imagini, dar nu poate repera mereu sursa. Rațiunea caută permanent în compoziții să pună piesele cap la cap, la fel ca într-un puzzle, să facă legături între ce recunoaște, ceea ce crede că recunoaște și ce îi este complet nefamiliar.
Obiectul se transformă în non-obiect, îsi pierde calitatea și funcția originară, deschizând un nou teren vizual. Prin această schimbare a proprietaților obiectelor, prin modificarea unor elemente și păstrarea altora, obțin un echivalent a „ceva” ce amintește de un obiect concret, dar care acum, în acest context, nu folosește la nimic. Nu există o formulă anume pentru aceste transformări sau un standard când elimin sau păstrez ceva din obiectul original. Totul se întâmplă pe pânză în funcție de compoziție, pot avea un singur obiect adaptat pentru fiecare compoziție ori în aceeași lucrare și care de fiecare dată arată altfel. Dacă ar fi să definesc cumva aceste modificări aș folosi expresia de obiecte moi.
