“Suprapuneri” ramane in esenta un proiect colaborativ intre 16 de artisti romani, acesta pornește de la premisa unui experiment care are în centrul lui tehnica dublei expuneri intre artistii: Mircea Sorin Albutiu, Olimpiu Bandalac, Stefan Dinu, Irina Dumitrascu Magurean, Lucian Sandu Milea, Mircea Modreanu, Razvan Neagoe, Claudia Retegan, Elena Andreea Teleaga, Mihai Zgondoiu & artisti invitati: Catalin Burcea, Ioana Dumitrescu, Cristina Garabeteanu, Angela Fransisca(NED), Ferdows Faghir (NED), Mihai Rauta, Mick Santman (NED), Nicolae Romanitan, Andrei Sendrea

“We will never know world peace, until three people can simultaneously look each other straight in the eye” (Puscifer, Simultaneous)

“Astăzi, ochiul nu mai este doar o simplă fereastră cu proprietățiile transparenței și tranzitivității, ci îmbogățit de perspectiva multiplă, manifest sugerată ca la Dziga Vertov (1929), acesta migrează din Pov în POV.

La începutul artei Moderne una dintre probleme central puse, ca efect tocmai al confruntării mediilor majore cu aparatul de fotografiat, a fost cea a dărâmării pereților scenei-dioramă. Cred, aceasta merge adânc în genomul evoluționist uman, spre ceea ce poate a fost primul gest artistic, și implicit incipient cultural. Pentru René Girard, acest moment are legătură cu apariția primelor morminte, cu ideea acoperirii figurii umane în descompunere, internalizând că același proces se poate întâmpla și în cazul nostru și alungând astfel moartea prin narațiuni și gesturi care-i reneagă propeietățiile constitutive. Acest gest însă, va fi detaliat în episodul II al cadrului expozițional propus. Orbiți de materialitate fizică a ocrului de pământ al picturii parietale rupestre, de reprezentarea ei observațională pe care unii antropologi o leagă chiar de proiecții involuntare ale imaginii exterioare în crevasele peșterii, am putea neglija un gest pe care alții îl susțin ca incipient manifestăriilor primelor forme artistice: cu mult înainte de Cro-Magnon, în timpul migrației australopitecilor, un individ al unei cete de hominizi găsesește o piatră cu o reprezentare antropomorfă. Regăsindu-se, acesta decide să păstreze acest obiect fără uzanță, putând spune astfel, că ready-made-ul apare înainte de reprezentarea voită după natură.

Oglinda ca obiect, înaintea oglindirii ca act. Pe această genealogie a reprezentării se axează și metodologia prin care această a doua ediție a proiectului colaborativ Suprapuneri se desfășoară. Astfel, calupurile de imagini înregistrate au fost împărțite două tipologii: oglinda întunecată (de tip Claude), care distorsionează și interpretează, respectiv cea a „oglinzii cu memorie”, cum incipient a fost numită noua tehnologie de înregistrare obiectivă a realității.

Analog procesului fotografic al dublei expuneri, care este central demersului Suprapuneri, putem apropia o condiție evolutivă, care cred, s-a difuzat holistic în întregul nostru sistem epistemologic. Mă refer aici la opoziția binarelor care s-a subsumat tipologiei gândirii dialectice, structuralismului. Plecând chiar de la specificitatea genetică, trebuie spus că din punct de vedere taxonomic clasa noastră pare predispusă internalizării procesului dublului. Aparținem ca majoritatea ființelor multicelulare unei clase numite bilateria, definite de un plan corporal care este simetric între partea stângă și dreaptă, între cele două extreme ale tubului digestiv, ori între partea frontală și cea dorsală. Organele simțurilor noastre, dispuse și ele în perechi, amprentează la rândul lor, o prounuțată armonie duală în regiunile creierului.

În ceea ce privește fotografia, avem, de-asemenea întipărite două noțiuni contradictorii asupra tipologiei acesteia. Pe de-o parte ideea transparenței totale a fotografiei documentare în fața referentului ei din lumea obiectivă, a unui conținut în care cel care declanșează nu interferează, iar separat, ideea de stil ca înregistrare temperamentală. Și totuși, planul în care aceste două contradicţii sunt rezolvate, este tot unul al oglinzii. De această dată cel al camerei în sine, prin suprafața de sticlă pe care într-o cameră tip reflex, imaginea de pe obiectiv este oglindită pentru privirea fotografului; imaginea este previzualizată în acel spațiu, părăsind lumea reală din care este decapată, pentru a intra în cealaltă, a realității aplatizate și iluzorii a imaginii bidimensionale.

Într-o lume automatizată de omipreznța programelor computerizate și IA, unde sunt trasate boleean punți continuue și atomizate de 1 și 0, prin simple valori dialectice ca adevărat-fals, dar care formează totuși o infinită varietate de noi elemente formale lumii exterioare, de mini multiversuri simulacre, formatul expozițional propune o căutare similar imaginativă, prin binare la fel de simple, ca: imagini repoduse instinctual vs. cele care nu lasă figurația să dispară din memoria colectivă – ca ceva care să răsucește o dată în aer, iar apoi dispare, ca teama de radiații pe care egiptologii o târăsc cu ei, în fiecare mormânt nou descoperit.” Curator: Horațiu Lipot