De peste 10 ani de zile te regăsești în lumea spectacolelor, a actorilor și a costumelor. Cum te-ai decis să faci fotografie de spectacol și care crezi că este rolul ei în cadrul mai general al artei fotografice?

Nu pot spune care este rolul ei în cadrul artei fotografice, dar știu care e rolul ei în ceea ce fac eu. Am un soi de fascinație pentru arhivare. Pentru mine e foarte clar că ce fac ține de arhivare, de păstrare și de eventuala curiozitate a unor oameni pasionați de teatru. De unde a pornit povestea? După ce deja de câțiva ani făceam fotografie de teatru, pentru că eram mai tot timpul înconjurat de iubitori de teatru, auzeam din ce în ce mai des de un spectacol al lui Mihai Măniuțiu, de la Odeon, din 1993, Richard al III-lea, cu costume si decor făcute de Doina Levința și mi-aș fi dorit să văd măcar câteva forografii ale spectacolului. Nu găseam nicăieri. Am avut ocazia la un moment dat să fac pentru doamna Levința un soi de digitalizare, un album foarte complex cu tot ce făcuse în teatru, în film, în modă. Am stat vreo două săptămâni într-un colț al casei ei și în fiecare zi tot veneau cutii peste cutii de fotografii scoase pe hârtie, pe care le fotografiam sau le scanam.  La un moment dat, au venit și cutiile cu spectacolul pe care îl căutam, Richard al III-lea. Am reușit să trec prin miile de fotografii, dar nu găseam decât poze mișcate, blurate, portocalii, cu blitz…tot ce putea fi mai rău. Am spus că nu se poate așa. Poate cineva peste 10 ani o sa fie curios să vadă cum arăta Visul unei nopti de vară, făcut de Afrim, la Iași. Ce încerc să fac ține de arhivare, cum am mai spus. Încerc sa fiu cât mai fidel viziunii echipei care lucrează la spectacol, și nu caut să-mi arăt mușchii de fotograf și să intervin în fotografie.

Cât despre cum am ajuns la fotografia de teatru, am avut un contact cu teatrul dn liceu. Am intrat în trupa de teatru, însă mi s-a părut că nu aș fi putut să fiu niciodată la nivelul colegilor mai mari pe care îi vedeam că se pregăteau să dea la actorie. Am fost într-o căutare de ce voiam să fac, din punct de vedere artistic. Momentul a coincis cu decoperirea fotografiei și, desi am crezut că am să las teatrul în urmă, că mă voi raporta la el doar din perspectiva spectatorului, a aparut Ideo Ideis, un festival de teatru pentru adolescenți, unde am fost chemat să fiu fotograf. Acolo am avut prima dată responsabilitatea de a face cu adevărat fotografiile unor spectacole. După liceu, am dat la film, la UNATC, și contextul a făcut să mă apropii foarte mult de studenții de la teatru, atât actori cât și regizori, să petrec timp cu ei la repetiții și, evident, să le fac poze. A fost un playground foarte mișto și o făceam absolut natural, așa cum o fac și acum, după 12 ani sau mai mult.

Vei avea câteva ateliere de fotografie în cadrul Walk&Shoot Fest. Ce ne poți spune despre proiect, din poziția ta de artist colaborator și cum vor decurge atelierele tale de fotografie de teatru?

Mi se pare foarte tare că ceea ce ne propunem de obicei la ateliere este să fotografiem în jur de trei repetiții. Căutăm și ca, la un moment dat, măcar o oră, să petrecem un timp cu 2-3 actori și să ne imaginăm o serie de fotografii pentru afiș sau pentru promovarea spectacolului, sau pur și simplu să lucrăm cu actorii separat de ce se întâmplă pe scenă. Asta e foarte interesant, pentru că lucru cu actorii diferă destul de tare de lucru cu modelele, pentru că vine foarte mult de la ei, având exercițiul de a își imagina și venind cu propuneri și idei foarte bune.

E foarte fain că într-o zi poți experimenta ce experimentez eu în mod normal într-o lună. Trei spectacole, cât de cât diferite. Îmi place mult, la ateliere, și partea de feedback, de la final. Îmi place să vorbesc despre fotografie, să schimbăm impresii și ganduri între noi, să învățăm.

Ce sfaturi le vei da celor care vor să facă fotografie de spectacole în mod profesionist?

Cred că e important să aibă niște răbdare. Cum văd eu lucrurile, înainte de toate, îți trebuie răbdare cât să construiești un portofoliu. Chiar dacă asta va dura un an, doi sau mai mulți, fiindcă asta e ceea ce îți place să faci, nu vei simți acel timp. Nu îmi dau seama care e momentul în care fotografia de teatru devine ocupația oficială, să zicem. Poate e momentul în care cineva te plătește pentru asta, sau poate e momentul în care încep să te cheme să faci fotografii niște regizori din generații mai vechi, din categoria de monștrii sacri. Mai devreme sau mai târziu se întâmplă, oricum. Totul începe cu un portofoliu și cu dovada faptului că știi ce faci și o faci din plăcere. De asemenea, revin la ceea ce am spus puțin mai devreme, mi se pare foarte important să fii fidel creației respective, să nu alterezi ce vezi prin obiectiv.

Care este, din punctul tău de vedere, rolul pe care îl joacă arta fotografică în scena artei contemporane din România? Cum se raportează fotografia la celelate arte?

Pare că la noi există artă plastică și atât. O spun cu tristețe și cu speranța că poate nu sunt eu destul de informat. De altfel, e și responsabilitatea mea și a celor interesați de arta fotografică să caute și să descopere. Totuși, pot spune că mi se pare că e destul de puțin interes pentru fotografie în galeriile de artă contemporană, în muzeele naționale și private. Mai sunt expoziții temporare care includ fotografie, însă aproape nimic nu găsim în colecțiile permanente. Nu există nicio galerie dedicată fotografiei în București. Unde se poate lucra cel mai mult mi se pare că este la documentarea de expoziții și de lucrări ale artiștilor. Am făcut asta și mi-a plăcut foarte mult să fotografiez corpul de lucrări al unui artist contemporan. O nișă total neacoperită este fotografia care să servească artiștilor. În altă ordine de idei, mi se pare că se face destul de multă fotografie bună în România. Mi se pare că stăm foarte bine la fotografia documentară și la fotojurnalism.

Suntem în perioada de recuperare după un an pandemic, în care lucrurile mai mult au stat pe loc. Spectacole nu s-au mai ținut aproape deloc, iar asta a afectat, poate, și fotografia ta. Cum te recuperzi, personal, ca artist, și ce e proiecte pregătești pentru perioada următoare?

Anul trecut am fotografiat 7-8 spectacole. Cam atât fotografiez în mod normal în două săptămâni. În 10-12 ani de cand fac asta am fotografiat în jur de 1000 de spectacole.

În ceea ce privește proiectele următoare, începusem deja de doi ani să mă gândesc că ar fi foarte bine să fac selecții din toate spectacolele pe care le-am fotografiat și să le urc undeva, organizat, ca să aibă toată lumea acces la ele. Să poți să intrii pe un site și să știi că găsești acolo ce te interesează. Mi-am imaginat o platformă pe care să urc mai întâi materialele mele și după să invit și ceilalți fotografi de teatru să se alăture, așa încât împreună să facem ceva care să aibă pretenția să fie o istorie în imagini a teatrului românesc contemporan și recent. Anul trecut în lockdown m-am apucat să fac asta și într-o lună și jumătate am făcut selecții de imagini cam pentru 600 de spectacole, muncă pe care aș fi făcut-o în mod normal în doi ani. E un proiect viitor la care lucrez și despre care pot spune că lumea este entuziasmată.

Atlfel, ce mai aștept este să călătoresc din nou. Mă gândesc la un proiect care să se întindă pe câțiva ani, în care să vizitez orașe care au parte de nopți albe, ca fenomen natural, geografic, și să observ cum se schimbă comunitățile atunci când au parte de peste 20 de ore de lumină. Pornește de la o curiozitate de-a mea. Ultima călătorie făcută înainte de pandemie a fost în nord-vestul Canadei, unde am tot urcat până la malul Oceanului Arctic. Am descoperit o cu totul altă lume, pe care vreau să o aprofundez.