Fragment transcris din discuția publică MEET THE ARTIST – ADRIAN GHENIE, moderator Diana Marincu, care a avut loc vineri, 21 aprilie 2023, organizată de Fundația Art Encounters din Timișoara. Evenimentul a avut loc în conjuncție cu expoziția CORPUL IMPOSIBIL, expoziția personală a artistului, deschisă între 20 aprilie – 18 iunie 2023, la Pavilionul ISHO din Timișoara.

Diana Marincu: (…) Aș porni discuția de astăzi exact de la structura evenimentului și faptul că am ținut foarte mult ca întâi de toate lumea să participe la un fel de introducere în expoziție și să privească lucrările înainte de orice, tocmai pentru că mi se pare că astăzi privim prea puțin sau prea superficial. Și asta poate că e o temă care derivă chiar din preocupările pe care le-ai distilat în această serie de lucrări pe care ai arătat-o aici, la Timișoara. Ideea asta că prin intermediul tehnologiei avem această privire foarte rapidă, scrolăm mai degrabă decât privim în profunzime. Ți se pare că e ceva ce s-a schimbat fundamental în felul în care privim arta?

Adrian Ghenie: Mi se pare că s-a schimbat cum privim tot, nu doar arta. Dar am să-ți dau un răspuns pe ocolite. Imaginează-ți că ai o galerie de sculptură în care există artă egipteană, greacă, romană, evul mediu, renaștere etc. Și vezi că fiecare din sculpturile acestea are un limbaj corporal (ce zic eu acum este mai degrabă o speculație, eu adesea simt nevoia, pentru a puncta ca artist, să simplific la modul grosolan, iar este o speculație și o simplificare) deci te uiți la statuile astea și ce vezi? Un fel de limbaj corporal care-ți spune cum se vedeau ei sau cum ar fi vrut să se vadă. De exemplu hieratismul egiptean, formula asta atletico-erotică a eroilor greci, atitudinea imperială a romanilor, asceza medievală. Deci cumva ei aveau o reprezentare vizuală sau forma respectivă îți spunea ceva despre psihologia epocii, cum văd ei lucrurile sau cum vor să fie văzuți. Ce mi se pare mie interesant este că în toată istoria lumii, practic noi nu am avut un limbaj corporal, altul decât propria noastră fizicalitate. Oamenii se trezeau de dimineață, mergeau la lucru, săpau pământul, făceau sex, etc. Era un limbaj neschimbat. Astăzi este cumva o inversiune. Noi nu mai avem o reprezentare vizuală care să definească clar psihologia epocii, în schimb avem un limbaj corporal de facto și chestia asta mă fascinează.

În timpul vieții mele am putut să asist la nașterea unui limbaj corporal uman cu de la noi putere făcut și determinat de ceea ce aveți dumneavoastră cu toții aici, un gadget din ăsta în mână, un telefon, care creează o un soi de postură, Și eu aș numi limbajul ăsta pasivitate anxioasă. Nefiind de fapt un instrument, care participă la fizicalitate, o greblă îți impune o activitate fizică, sau o  mașină de scris, gadgetul ăsta te pune într-un sos de suspans, te face pasiv. Stai pentru că urmează să sugi de acolo o informație care apoi te va duce într-o stare, dar în prima fază te paralizează, te induce într-un soi de pasivitate, după care devii anxios, fericit, furios, etc. Și asta mi se pare interesant că am asistat la apariția unui limbaj de facto pe care lumea nu l-a avut, determinat de pasivitatea asta (…) Ș cred că vom trăi cu pasivitatea asta mult și bine, indiferent de gadget-urile care or să apară. Stăteam zilele trecute la povești cu cineva în Berlin și eram într-o cameră care avea un geam mare, de sus până jos. Mai jos se vedea un parc cu ceva alei, povesteam exact despre chestia asta, și la un moment a văzut un tip care mergea, ținea un telefon în mână, s-a oprit furios, după aia a zâmbit și a mers mai departe. A părut o tipă, cu un cărucior și cu un telefon în mână, un altul care asculta ceva la căști cu ochii în telefon, toată lumea era practic exact în starea asta, o pasivilitate anxioasa. (…)

Și mai am un exemplu vizavi de subiectul ăsta: dacă eu te duc pe tine acuma într-un peisaj din acesta superb, clișeu, plajă, apus de soare, etc. Prima ta reacție vine din lumea veche: „wow, ce mișto”. Apoi, în secunda doi scoți telefonul, vrei să prinzi chestia aia. Deci de te oprești din a contemplare, și te focusezi din nou pe telefon, după care apare fustrarea „n-a ieșit, ce pot să fac, trebuie să refac poza, etc. Practic așa ne uităm mai nou la artă, la oameni și la tot. (…) Avem o anxietate în a privi tot.

Mai este și situația în care dispozitivile prin care privim lucurile văd mai mult, încadrează mai mult, depășesc de fapt calitate de a privi umană

Cu aia s-a terminat și nu este o chestie reversibilă. Este o mutație pe care am suferit-o. Nu știu dacă e bună sau rea și nici nu mă interesează. Pe mine mă interesează vizual vorbind să-i găsesc o reprezentare în pictură. Eu vreau să pictez schimbarea asta, nu să o înțeleg.

Tu oricum pornești de la un set de întrebări mai degrabă decât de la niște verdicte definitive. De fapt tu vorbeai cu mult înainte de pandemie despre tendința asta complet exagerată și spuneai că de fapt privim în ecranul laptop-ului mai des decât privind pe geam. Și cred că, odată cu pandemia s-a accentuat și mai mult ideea asta, că pe acolo este de fapt viziunea noastră despre lume. Aia este fereastra noastră către lume.

Eu nici nu cred că am privit vreodată pe geam, noi ca specie. Totdeauna am privit pe geam și am vrut să vedem de fapt altceva. Și acuma, în sfârșit am primit ce am vrut dintotdeauna. Asta este tot o speculație de-a mea. Am senzația că și tehnologia pe care am dezvoltat-o este, cum zic anglo-saxonii, self fulfilling prophecy. (…) De fapt cred că asta a fost fantezia noastră chiar din antichitate, asta am vrut tot timpul: să nu mai privim realitatea.

Apropo de asta, mi-a plăcut foarte mult un citat pe care îl aduceai în discuție într-un interviu cu Magda Radu, pe care l-ai publicat și în albumul care a însoțit participarea ta la Bienala de la Veneția din 2015. Era un citat din Adam Curtis care remarca că lumea internetului e un cub gigantic în care toate cele șase laturi sunt tapetate cu oglindă, iar informația este mult mai săracă în sensul diversității, pentru că fațetele cubului se oglindesc unele în altele. E ca un spațiu în care ai o cantitate de informație care pare enormă, dar de fapt este foarte săracă. Dar pentru că se oglindește așa la infinit, tu ai doar senzația că e o cantitate foarte mare de informații și e de fapt și o dependență de tot vârtejul ăsta al informației.

Da, când zicea chestia asta cred că era în plină desfășurare procesul ăsta de descoperire a cuburilor  informaționale care se reflectă pe sine. Între timp au trecut 10 ani în care am început să conștientizăm și să vedem mai clar realitatea. Am vorbit recent cu Curtis care mi-a spus: „s-ar putea să asistăm la o nouă înțelepciune a lumii”. Iar el nu este neapărat un optimist. Cred că evoluăm prin chestia asta simplă pe care o au oamenii: pun mână se frig, se mai frig o dată și după aceea încep să dezvolte mecanismele de apărare sau de manipulare a lucrurilor.

Pare că umanitatea este mai degrabă într-o zonă în care testează limitele. Chiar am povestit zilele trecute despre știrea aceea cu concursul de fotografie la care a câștigat o fotografie realizată de AI. Și era făcută intenționat, era un soi de demonstrație. 

Da, ăsta este trendul general că va fi rău, că o să ne prostească tehnologia. Nu știu, nu cred.

Este interesant că dacă ne uităm la lucrările tale recente, lucrările pe care le-am văzut aici, în expoziție, pare că tu de fapt empatizezi cu acești hibrizi, cu legătura aceasta dintre corpul uman și extensiile tehnologiei.

Am să fac o mică confesiune. În 2008, când era tot așa un soi de pandemie de gripă porcină, mi-am făcut un cont de facebook, de plictiseală, am postat două poze și m-am îngrozit. Mi-am dat seama că ceva din mine nu funcționează în relație cu avalanșa asta de poze cu ce face lumea vacanță. După care n-am mai intrat și nici nu mi-am mai făcut alte conturi, dar atunci aveam deja senzația că lumea se îmbarcă într-un soi de caravană, cu bagaje, cu cățel, cu purcel și pleacă într-o direcție, iar eu n-am să particip la chestia aia. Nu mi-a dat vreo panică sau vreo anxietate, pur și simplu am înțeles că în călătoria asta n-o să fiu. Nu le înțeleg, dar le văd forma și de la zi la zi mă simt tot mai departe, până într-o zi când no să se mai vadă deloc caravana asta. Dar mă fascinează efectele pe care le produce. Și nu îmi pare rău că sunt în afara fenomenului. Chestia asta s-a mai întâmplat în artă. Mă uit deseori la artiști din istorie și mă gândesc care se simțeau în afară și care nu. De exemplu, mă uit deseori la Van Gogh și mi se pare să el se simțea în afară, ce făcea el era în afara timpurilor. Un tip ca Bacon cred că se simțea în afară. În timp ce Otto Dix spre exemplu am senzația că era înăuntru. Nu știu dacă ei în epocă își puneau problema în termenii ăștia însă undeva la un nivel subliminal am senzația că oamenii ăștia umblau pe străzi cu sentimentul că sunt în afara lumii, așa cum simți o anumită aroganță a celor care se simt înăuntru. Arta este la fel de bună, însă la unii are un soi de virilitate, de aroganță care mă obosește, mă simt mai apropiat de cei care se simt afară.

Vernisajul expozitiei „Corpul Imposibil” de Adrian Ghenie, organizata de Fundatia Art Encounters la Pavilionul ISHO din Timisoara, Joi 20 Aprilie 2023. ©Cornel Putan

Voiam să te mai întreb ceva apropo de obsesia asta pentru corp care cred că a devenit și mai prezentă după pandemie. Adică eram destul de mult influențați de tot ce înseamna medicină, corp, grija față de propriu corp. Mi se pare că trăim acum și mai mult într-o obsesie a farmaceuticelor, a tratamentelor, a îmbunătățirii de sine și că suntem mult mai vulnerabili și mai sensibili la subiectele astea. Pare că obsesia asta a fost distilată cumva și în lucrările tale.

Eu cred că oamenii sunt preocupați de corp din toate timpurile. De exemplu la curtea lui Ludovic al 14-lea unde îți lua două ore numai să te îmbraci. Corpul este o constantă a istoriei. Are o formă particulară astăzi. S-ar putea ca social media să creeze un soi de epidemie din aceasta narcisistă care să potențeze unele obsesii. Revenind la exemplul de la început cu statuile. Toți erau obsedați de corp. Cezar îți punea cununa de lauri și ca să nu i se vadă chelia. Nu cred că este o chestie nouă.

Pare totuși că vorbim prea mult despre corp astăzi

Este o discuție la îndemăna oricui. Ca și despre fotbal, poți vorbi infinit despre asta și să nu greșești.

Apropo de tematica pe care ai ales-o pentru expoziția de acuma și pe care ai început să o investighezi în urmă cu un an și jumătate, spuneai la un moment dat că ți-ai dorit să prezinți aceste personaje care se uită la netflix stau cu telefonul în mână și schimbare asta de limbaj corporal, de postură despre care vorbeai mai devreme. Mie mi se pare, pe de altă parte, că s-a schimbat ceva în practica ta, în cromatică și în texturile folosite. Mi se pare că aici este vorba și de o includere a acestor texturi diferite care ne invadează sau ne populează existența, cum este luciul telefonului.

Am spus la un moment dat că dacă ar fi să mai vină o pandemie și aș avea mai multă liniște un an de zile în care să nu am niciun deadline și să pot să pictez ce vreau, m-aș ocupa cu o singură chestie, aș încerca să pictez pe dimensiuni mari un telefon mobil. Pentru că ăsta are o o textură imposibilă. Când pictezi, te uiți la un obiect și ai culorile lângă tine și te întrebi cum traduc obiectul ăsta în pictură, cum amestec ca să iasă coș cu flori, măr, etc. Ei bine telefonul mobil aproape că nu are traducere are un luciu cumva foarte abstract, o suprafață încărcată psihologic, nu material. Sunt texturi pe care creierul le vede dar nu le poate traduce. Eu personal n-aș ști foarte clar cum să-l pictez, decât așa, figurativ, în sensul că am fi pictat o chestie, și tu zici că e telefon, dar nu e textură. Te uiți la merele lui Cézanne și vezi că nu sunt mere, el trece dincolo, înțelege mărul acela, poate să-l încarce cu propria stare. Asta fac artiștii. Găsești forme din viața de zi cu zi, le traduci artistic și le încarci cu stările tale. Așa și eu, aș putea să reprezint obiecte, dar nu aș ști cum să le dau o încărcătură psihologică. Probabil nevroza asta a omului modern se datorează și faptului că ne înconjurăm de obiecte din acestea cum este și reportofonul acesta, pe care creierul nu le poate traduce, nu pe poate încărca cu emoții. Nu sunt unelte, sunt portaluri prin care trece o informație și de-abia aia te încarcă psihologic. Eu aș da tema asta la Academia de Artă ca să văd dacă din 30 de oameni puși să picteze un telefon negru lucios într-o clasă vom avea măcar o lucrare pe care oamenii o văd și spun: „a, pictura aceasta are o încărcătura aparte”. Aș vrea să văd cine reușește să spargă codul ăsta. Eu am încercat să pictez aici o mână cu un telefon, mâna este ceva ce știu a traduce în sens pictural și pot să o încarc cu emoție.

Îmi amintesc una dintre expozițiile tale care s-a numit „The fear of now”, frica față de momentul actual, cu acentul pe acum. Când povesteai despre tema expoziției, inclusiv referințele tale vizuale erau interesante, te refereai la de Kooning, la Otto Dix, la Soutine. Și mi se pare că momentul ăsta în care ne aflăm, acest acum are o definiție foarte particulară, mai ales în raport cu corp imposibil de care vorbeai. Cum ai defini acest acum?

Dacă ar fi să găsesc o sintagmă pentru acumul acesta aș spune imposibilitatea de fi singur. În epoca aceasta a interconectării și a comunicațiilor în mod paradoxal începem să ne simțim tot mai singuri. Și când ești cu alții de fapt tot singur ești. Ș mi se pare foarte interesant cum schimbă această realitate practica artistică. Eu de exemplu stau în atelier și am senzația că nu sunt singur și știi ce fac ca să pot să redevin singur și să am senzația aceea reală de singurătate? Îmi pun teatru radiofonic, vocile copilăriei. Fără să aud vocile acelea, parcă nu am senzația că sunt singur. Pentru toți artiștii cred că singurătatea este un ingredient esențial și diferențele apar doar în câtă singurătate pot duce, de câtă singurătate au nevoie. (…)

Brândușa Armanca, Europa liberă: Mai citiți știri? Vă preocupă, vă stimulează, în linia aceasta a traumelor istoriei, războiul care a poposit lângă noi? Și o a doua întrebare, tot contextuală, se referă la Timișoara, aveați 12 ani la Revoluție și spuneați într-un interviu că ați sperat atunci că vor fi vagoane de ananas. Au venit?

Au venit, după cinci ani am mâncat primul ananas și n-am fost foarte fericit. Adică era prea verde. Dar l-am redescoperit acum recent și îmi place.

Referitor la Ucraina, mă așteptam, ca toată lumea, să asistăm la un război modern, hibrid, și asistăm la ceva ce seamănă cu Al Doilea Război Mondial. Ceea ce mi se pare sinistru este că nu evoluăm și că pornirea aceasta de a ucide este constantă și este la fel de prezentă. (…) Însă nu mă stimulează artistic, n-am simțit nevoie să pictez despre asta.

Irina Păcurariu, TVR: (…) La ce vă mai raportați din ce înseamnă acasă, presupunând că acasă încă mai înseamnă România?

Da. La o textură anume pe care am găsit-o la Timișoara și o mai găsesc din ce în ce mai puțin în Cluj, o anumită eroziune firească a timpului, o lume nelocuită de materiale de construcții. Într-o piață de aici mă simt acasă, cât locurile acestea nu dispar cred că mă pot regăsi aici.

Cum se prezintă un artist precum Adrian Ghenie, care vrea sau nu e precedat de faima lui, născut la Baia Mare, școlit la Cluj și trăitor acum oriunde în lumea aceasta, în galerii de artă sau la Berlin unde își petrece mare parte a timpului?

Artist din România. Artist român. Dar nu vă imaginați ce diaspora interesantă are România și nu mă refer acum doar la cei ce au plecat în ultimii 30 de ani. Există o a doua Românie afară destul de mare și este foarte interesantă și sofisticată și dincolo de clișeele astea cu românii fură, românii fac.

Puțină lume de aici știe că Adrian Ghenie a dormit la șase ani, daca am citit bine, cu o poză dintr-o revistă a unuia dintre tablourile lui Van Gogh.

Asta e ca la Radio Erevan. Nu era la șase ani, era la 18, nu era o poză, era o revistă și nu am dormit cu ea ci am citit-o.

Amalia Enache, Pro TV: Cum de ați spart gheața astăzi să faceți o expoziție în România după 14 ani și cum vă simțiți astăzi cu un public așa de numeros și cu atâtea întrebări?

Nu am avut neapărat o politică să nu fac expoziții în România în toți anii aceștia. Am mai participat la expoziții în timpul acesta, inclusiv la Timișoara. Am evitat poate instituțiile publice. Am senzația că mă îmbătrânesc. Să am o expoziție într-o clădirea din aceea brâncovenească cu bannerul afara am senzația că îmi apar riduri. Îmi convine un spațiu mai nou, ca acesta. Am fost invitat și am acceptat, mi s-a părut firesc să am o întâlnire cu publicul de aici.

Din public: ați plătit din banii dumneavoastră lucrările de reparație a Pavilionului României de la Veneția

N-aș da o conotație patriotică acestui lucru. Am făcut-o în primul rând pentru mine. Când m-am dus acolo să văd spațiul înainte de expoziție mi s-a spus că starea pereților nu ne permite să batem un cui și să punem o pictură grea că pică. Deci în primul rând am refăcut Pavilionul ca să pot să-mi atârn lucrările. Nu poți să atârni o lucrare de 150 de kilograme pe un perete făcut pe vremea lui Iorga.

Aș avea o întrebare legată de referințele pe care le folosești și cum este dialogul cu aceste surse de inspirație. La un moment dat spuneai de o anumită gelozie pe care o ai față de alți artiști care te inspiră și lucrările tale sunt uneori ca un soi de răzbunare. 

Asta cred ca o au toți artiștii. Vezi ceva care te impresionează și vrei să faci propria versiune, chiar fără legătură. Cred că gelozia este unul dintre motoarele esențiale ale unui artist. Nu gelozia față de contemporani, aceea e cumva toxică. Dacă mă duc într-un muzeul clasic și văd un El Greco, uite chiar un exemplu concret apropo de El Greco, o lucrare cu două personaje care se uitau la bucată de jar și mă gândeam că sunt ca două personaje în beznă care se uită la un telefon. Dacă tot mi-a plăcut lucrarea respectivă încerc să găsesc o traducere în prezent.

Le-ați desenat pe activistele care aruncă cu pastră de roșii în Van Gogh. Cum vă poziționați față de aceste manifestări?

M-am surprins pe mine pentru că mă așteptam să am o reacție negativă atunci când am văzut știrea. Am apreciat performance-ul în sine, mi se părea că are ceva foarte puternic. Apoi m-am gândit că poate gestul acesta anunță ceva. Dacă arta ar fi o religie, Van Gogh s-ar afla printre uncenici. Icoana stângii a fost vandalizată de fapt, un artist care nu a vândut nimic în timpul vieții. Dacă aruncau pe un Rubens, am fi zis dă-l în măsa că e destul de pompos, este pictorul aristocrației. Faptul că au aruncat pe Van Gogh avea o semnificație stranie. Părea să fie un semnal. (…) Cred că va apărea o generație de artiști care vor avea ca unic criteriu, criteriu ecologic și vor judeca totul în prisma asta.

Noi avem senzația asta că dacă există ceva frumos o să scape, o să fie protejat. Dacă te uiți la toată antichitatea care era plină de lucruri superbe ce a mai rămas. N-a mai scăpat aproape nimic. Odată ce se schimbă setul de valori nu mai prețuim nimic. Nu avem nici o problemă să distrugem tot. Să nu ne facem nici o iluzie că legile patrimoniului, 500 de ani de educație or să țină arta asta în muzee ca acum pentru totdeauna. (…)

De ce locuiți la Berlin? Parcă nu vă văd încadrat în acel oraș. De ce nu Paris, Viena sau alt oraș?

Povestea este destul de banală. Am fost invitat acolo de un revelion. A fost un revelion foarte reușit, mi-a plăcut mult mai mult decât revelioanele de la Baia Mare sau Cluj, apoi am mai fost o dată, cineva mi-a oferit un atelier mare, mult mai mare decât am avut vreodată la Baia Mare și Cluj și încet-încet m-am mutat. N-am plecat de pe-o zi pe alta, a fost un proces.

Mi se pare că este un loc unde poți să fii cu adevărat anonim și asta mi se pare cu adevărat o șansă. Și nu neapărat pentru o persoană ca mine, pentru orice persoană. Este probabil locul din lumea asta care îți oferă cu adevărat acest sentiment că poți să fii anonim. (…)