foto: Dominique Meienberg, 2017. Adrian Notz ștergând de praf lucrarea artistului Kerim Seiler (Elveția) intitulată «Cabaret Voltaire as Sculpture», 2016.

FOR ENGLISH PRESS HERE

Adrian Notz (născut în 1977 la Zurich) este un curator independent la Tichy Ocean Foundation, este mentor de strategie și viziune la ECCA, rege de Elgaland-Vargaland și cavaler al Mormântului lui Bakunin. În perioada 2012-2019 a fost director la Cabaret Voltaire din Zurich. A lucrat acolo mai întâi ca asistent al curatorului din 2004 și apoi, din 2006 până în 2012, a fost co-director al instituției. Între 2010 și 2015 a fost șeful Departamentului de Arte frumoase de la Facultatea de Design din St Gallen. A organizat numeroase expoziții și evenimente cu artiști și activiști internaționali. Lucrează la o cercetare intitulată „Sfârșitul viitorului”, inspirată de anii pe care i-a dedicat Avangardei. 

Cum ai ajuns directorul Cabaret Voltaire și cum te-a schimbat acest lucru?

A fost mai mult sau mai puțin o întâmplare că am ajuns să lucrez la Cabaret Voltaire acum șaptesprezece ani. Și a fost, de fapt, un mare noroc că am început să lucrez acolo ca asistent al directorului, imediat după ce mi-am terminat studiile de teoria artei și design. Lucram atunci cu Philipp Meier, care tocmai ce devenise director. Își spunea ,,club curator” și m-a rugat să îi fiu un fel de ,,theory back-up”, pentru că lucrarea mea de diplomă avea ca subiect tocmai ce făcea el în cluburile de artă din Zürich și ceea ce putea să devină o nouă formă de artă numită ,,Instalative Event Sculpture”. În primii doi ani am reușit să îi provocăm pe politicienii locali și să creăm niște scandaluri. Primarul voia ca Philipp să plece din postul de director, însă până la urmă am fost numit eu co-director. După alți șase ani în care am reușit să vindem drept lucrări de artă tot felul de chestii din oraș, precum catedrala, o trecere de pietoni sau banca UBS, inspirați de ideea de ,,readymade” a lui Marcel Duchamp, câștigând și un referendum pe tema aceasta, și după ce ne-am implicat în tot felul de manifestări legate de Occupy și Primăvara Arabă, am ajuns să ne confruntăm cu probleme financiare insurmontabile, colegul meu a plecat, iar eu am rămas ca să pun la punct instituția pentru a putea aniversa cei 100 de ani de la înființare.

Prin urmare, Cabaret Voltaire nu m-a schimbat, ci m-a format. Tot ce știu azi, de la contabilitate și management de proiect la cum organizezi o mișcare queer sau o strângere de fonduri, știu datorită activității mele la Cabaret Voltaire și a muncii mele pentru mișcarea Dada. Cabaret Voltaire m-a pregătit și m-a lansat în cariera mea de astăzi. Asta este minunat, evident, dar în același timp este și puțin apăsător. De multe ori am fost în situația în care a trebuit să opun rezistență unei totale spălări pe creier dadaiste. După 15 ani, când am ajuns la adolescența mea dadaistă, am hotărât că sunt gata să explorez lumea. 

Ai venit în România de multe ori în perioada în care ai fost curator și director la Cabaret Voltaire. Ai reușit să găsești aici, în locurile sau în artiști pe care i-ai cunoscut, rădăcinile spiritului revoluționar al lui Tristan Tzara?

Sunt mândru să pot spune că România este țara pe care am vizitat-o cel mai des. Am fost în România chiar înainte de Cabaret Voltaire. Iar acum, după aventura mea de lungă durată cu Dada, încă vin destul de des în România, dar din păcate doar digital. N-aș putea să spun că am descoperit în România începuturile spiritului dadaist al lui Tristan Tzara, pentru că el era cam ,,trist” în țara sa, așa cum ne sugerează și pseudonimul său. Prin expoziția ,,Dada East? The Romanians of Cabaret Voltaire”, inspirată de cartea lui Tom Sandqvist, am încercat să explorez ideea originilor dadaismului în România. M-am axat pe trei elemente: cultura evreiască din care Tristan Tzara și Marcel Iancu proveneau, avangarda românească, formată în jurul unor artiști evrei, și tradițiile folclorice, din care cele românești n-aș putea spune că au avut o influență specială în mișcarea Dada. O idee pe care o aud foarte des în ultimul timp este că atmosfera „cosmopolită” din România, de dinainte de Primul Război Mondial, ar avea o contribuție la formarea lor. Trebuie menționat aici faptul că Manifestul Futurist al lui Marinetti a apărut în aceeași zi și la Paris, în „Figaro” și la Craiova, în „Democrația”.

Când am căutat artiști contemporani pentru expoziția Dada East 2006, ajutat de Dan Perjovschi, am dat peste mulți artiști cu un foarte dezvoltat simț al umorului, îmbinat cu ironie angajată politic și joacă inteligentă. La mulți dintre ei am regăsit tendința de a provoca și a scandaliza, pe care a avut-o din plin Tristan Tzara. Așa cum mi-a spus și Lia Perjovschi atunci, este mai important să observi cum se raportează artiștii contemporani la mișcarea Dada și la Tristan Tzara, inspirându-se din aceste două repere. Lia, care este născută la câteva zile de ziua de naștere a lui Tzara, dacă îmi amintesc corect, spunea că a-l face pe Tzara român din nou și a vorbi despre originile dadaismului în România, îi oferă sentimentul apartenenței la o identitate artistică.

Care a fost influența lui Tristan Tzara asupra mișcării de la Cabaret Voltaire? Ne place să credem că a fost una decisivă și că el este, de fapt, fondatorul dadaismului. Așa stau lucrurile? Sau a fost, mai degrabă, întâlnirea fericită a unor personalități remarcabile, într-o conjunctură prielnică?

Tzara a fost doar cel mai gălăgios dintre ei. El a făcut dadaismul faimos și l-a format ca brand. Îmi place să spun că el a fost omul de marketing al mișcării. Ca idee și curent, a fost un efort comun al celor șapte din Cabaret Voltaire: Jean Arp, Hugo Ball, Emmy Hennings, Richard Huelsenbeck, Marcel Iancu, Sophie Taeuber și Tristan Tzara. Daca vreunul dintre ei ar fi lipsit, elemente importante din ceea ce considerăm astăzi că reprezintă Dada, ar lipsi. Bineînțeles, dinamica grupului fondator nu a fost mereu armonioasă, au fost discuții aprinse, certuri, dar și multă distracție și joacă. Legăturile internaționale au fost la fel de importante. Tristan Tzara și Jean Arp au avut un rol crucial în formarea acestor legături. Dacă Tzara nu l-ar fi molestat pe Francis Picabia în decursul unui sejur la un spa în Alpii Elvețieni, în timpul celui de-al doilea val al gripei spaniole, dadaismul nu ar fi devenit internațional și nu s-ar fi stabilit la Paris și la New York. În Berlin, Huelsenbeck a fost văzut ca un prim adept al dadaismului, iar artiști precum Hannah Höch și John Heartfield cu colajele lor au oferit o formă vizuală dominantă mișcării Dada. Chiar și Kurt Schwitters, izolat în al său „Merzbau”, a avut un rol crucial pentru dadaism. El a format Gesamtkunstwerk Merz, în opoziția mișcării dadaiste și a definit, astfel, mai bine, ce înseamnă Dada. Tzara îi scria scrisori lui Man Ray la New York. Totuși, în marele oraș, cel mai important rol l-a avut Elsa von Freytag Loringhoven, care se afișa în oraș ca o operă queer ambulantă, în spiritul dadaismului. Inspirat de Listele Dada alcătuite de Tristan Tzara de-alungul timpului, cu toți artiștii care s-au alăturat mișcării dadaiste, am reușit să descopăr 165 de dadaiști, care au contribuit cu toții, în felul lor, la formarea mișcării, între 1916 și 1923. Lui Tzara îi plăcea mult să întocmească listele acestea cu artiști. Sigur că unele nume erau inventate, ca de exemplu Mac Robber din Calcutta, India. Am aflat recent, mulțumită participării unui artist activist queer din Calcutta la ECCA Autumn School of Curating, că a existat o comunitate artistică și o scoală Dada și Bauhaus lângă Calcutta, în acea perioadă. Ea încă mai există. Tzara a fost un maestru al manifestării și al afirmării, ceea ce a propulsat Dada pe scena internațională.

În ce măsură se mai simte influența Dada astăzi? Ai reușit să găsești urme ale filozofiei dadaiste la artiștii importanți din zilele noastre? Sau la mișcările politice?

Spre deosebire de Tzara, eu am avut mereu regula asta că un artist poate fi asociat cu dadaismul doar dacă o spune în mod explicit. Altfel, lucrurile se complică. Paul McCarthy, de exemplu, mi-a spus că este fascinat de Hugo Ball și de poetul și boxerul Arthur Cravan. Marina Abramovic se plasează, în istoria performance art, ca o moștenitoare a dadaismului. Artistul suedez Thomas Hirschhorn este inspirat de Kurt Schwitters și de al său „Merzbau”. Pe artistul mexican Carlos Amorales am reușit să îl convertesc la dadaism după ce am plecat cu el într-un bootcamp pe urmele lui Jean Arp. De asemenea, activiști ca Yes Men, Reverend Billy, Grupo Etcetera și Voina fac referință la dadaism. Prin urmare, da, sunt artiști care se inspiră din filozofia Dada și din avangardă. Tzara avea obiceiul de a afirma că anumiți artiști și activitatea lor aparțin dadaismului. Susținea, de exemplu, că Charly Chaplin se alăturase dadaiștilor în 1921 și că venea la seratele Dada de la Salle Gaveu din Paris. În această notă, Tzara ar putea spune azi că Pussy Riot sau Maurizio Cattelan cu banana lui, Bansky, Lady Gaga, Sacha Baron Cohen sau chiar Beeple cu NFT-urile lui, sunt dadaiști.

Care este interesul pe care Cabaret Voltaire îl trezește în tânăra generație? Cum rămâne Cabaret Voltaire relevant, măcar la un nivel conceptual?

Nivelul de interes pentru Dada este transgenerațional, pentru că acest curent a devenit cu adevărat cunoscut abia acum 40-50 de ani. Majoritatea aud de dadaism la școală și poate profesorii de artă sau de germană îi aduc la Cabaret Voltaire. Mai târziu vin la bar și poate din nou, mai în vârstă, pe la 30 de ani, îi atrage scena artei locale. Dar Cabaret Voltaire rămâne relevant ca un monument al spiritului rebel, al spiritului Dada, al tinerelor generații. Poate chiar Tzara răspunde mai bine la întrebare, prin elogiul său asupra dadaismului, făcut în septembrie 1922: „Veți auzi de multe ori că Dada este un mod de a fi. Poți fi fericit, trist, melancolic, contrariat, sau poți fi Dada. Poți fi romantic, visător, excentric, om de afaceri, slab, amabil, egoist sau poți fi Dada. Acest lucru se va schimba mai târziu în istorie, când Dada va deveni un cuvânt și își va stabiliza sensul și mesajul, organic, prin repetiție. Azi, nimeni nu se gândește la literatura romantică atunci când reprezintă un lac, un peisaj sau un personaj. Încet, dar sigur, Dada își creează propriul concept”

Așadar, în ultimii 30 de ani, Dada a devenit un concept precis, organizat în conținutul său. Sau mai simplu: Dada este rebel și jucăuș, misterios și haotic, spiritual și absurd. Un ghid perfect pentru generațiile tinere.

Cum este viața ta după Cabaret Voltaire? Cum este viața de curator elvețian, în plină pandemie?

Bună. Pe lângă drumeții și snowboarding în Alpii Elvețieni, una dintre cele mai bune experiențe ale mele din timpul pandemiei a fost să coordonez cursurile ECCA School of Curating, organizate de Art Encounters Foundation din Timișoara și Cluj. A fost un proces extrem de elaborat și miraculos de resetare colectivă și de creație, cu minți strălucite din întreaga lume. Chiar acum am onoarea de a fi Mentor of Creative Strategy and Vision pentru ECCA (European Center of Contemporany Art). Așadar, pentru mine personal, viața de curator elvețian în această lume pandemică este foarte privilegiată, mai ales datorită spiritului Dada al lui Tzara, care încă mai persistă prin Banat și în interiorul Arcului Carpatic.