Cum a fost pentru tine, din punct de vedere creativ, ultimul an? Cât de tare ți-a afectat pandemia munca?

Anul unu al pandemiei a fost teribil și banal. M-am trezit exilat prin forța evenimentelor în izolarea care până în acel moment părea doar un dat profesional, o opțiune confortabilă – lucrând la liber, de unul singur, eram și înainte destul de rupt de ceilalți… dar acum suntem într-un teritoriu nou, foarte alienant. Experiența asta istorică prin care trecem la unison, sincronizați cu atenția la pulsul zilnic al realităților brute ne-a redus cumva la o masă de ființe angrenate conștient într-un efort de supraviețuire. Asta a fost pentru mine un mare nivelator, în sensul că m-a pus la loc în rând cu restul semenilor mei, a anulat niște diferențe profesionale percepute care deveniseră identitare într-un mod artificial, cultural. Se presupunea că eu sunt artist, în timp ce un altul ar fi fost mai sus sau mai jos în ierarhia meseriilor noastre. Între timp s-au sters niște diferențe de decor, relevante pe timp de pace… azi, într-un mod foarte evident suntem la fel în intenție, dar la final foarte diferiți în rezultate; pe unii șansa îi duce mai departe, iar pe alții din păcate nu. Asta iți ocupă toată atenția, te face să ridici la grad de virtute un soi de compromis. Nu mai ai libertatea de a decide calm, accepți să faci ceea ce te va duce cât mai mult înainte în timp către ape mai calme. Eu unul nu pot gândi clar în mijlocul furtunii, am aflat că sunt un artist de vreme bună… acum mai degrabă acumulez experiența asta colectivă, iar la final, după ce se mai liniștesc lucrurile, poate am să distilez din ce am asimilat, ceva „relevant și elegant”, niște idei și imagini noi pe care momentan doar le intuiesc. Într-o frază, am să aflu cât de creativ a fost anul ăsta puțin mai încolo… între timp se tot schimbă prioritățile, caut direcții noi, motive relevante pentru a face lucrări cât mai sincere, schițez, studiez și aștept.

Lucrările tale vorbesc des despre violență și despre partea întunecată care zace latentă în fiecare dintre noi, ieșind la suprafață în anumite conjuncturi. Ce anume te atrage către explorarea acestei părți a caracterului uman și ce înțelesuri ai vrea să absoarbă privitorii din arta ta?

Toți suntem la fel de privitori, absolut subiectivi, despre ce extrage fiecare din imaginile pe care le fac nu pot vorbi concret, ar implica niște așteptări iar asta la rândul său presupune o luare de poziție, potențial moralizatoare. Prefer să lucrez cu materialul clientului, cu ideile pe care mă lasă propria imaginație să le invoc. Ele nu sunt rezultatul vreunei fascinații morbide pentru suferință, din contră, cred că au rolul de conștientizare a limitelor personale, încerc să fac o simulare a unor anumite momente limită în care ne împinge inevitabil istoria și condiția noastră, încerc să evoc și să conștientizez cât mai clar ce înseamnă să treci prin aceste situații extreme, iar asta pentru a mă întări și pregăti, pentru a-mi extinde limitele, pentru a fi mai empatic, mai sincer, mai modest, mai atent către poveștile celorlalți; povești care au valoare intrisecă, suntem indispensabili unii altora iar modul în care se conturează relațiile dintre noi poate decide ce ne pregătește viitorul, o lume mai bună sau una mai nedreaptă. Ceea ce fac este un exercițiu de cogniție din care rămane o arhivă vizuală a monologului meu intim, care iși caută independent de mine ecoul într-un dialog la distanță, în imaginația celorlați.

Pare că în ziua de azi oamenii se șochează, vizual vorbind, tot mai puțin și tot mai greu. Ce îi trebuie, în viziunea ta, unei lucrări, ca să fie relevantă?

Nu mi se pare că predispoziția pentru șoc și uimire ar fi mai mică acum față de orice alt moment din trecut, suntem mai mult sau mai puțin aceiași, avem în continuare același apetit pentru relevanță. Doar că fluxul de informații și imagini este din ce în ce mai puțin curatoriat, avem un acces direct și cantitativ la acesta, ceea ce-l face și greu de cuprins. Detaliile și calitatea se pierd în volum. Din spatele ecranelor unele lucruri nu se văd clar, sunt prea distante. În schimb cred că proximitatea este un bun antidot pentru indiferența asta față de subiect, implicarea nemijlocită în comunitatea în care trăim poate anula într-o măsură desensibilizarea noastră digitală. Din moment ce nu poți fi în același timp atent la toate, peste tot, un mod sigur în care putem întări relevanța oricărui lucru este să ne investim cu pasiune acolo unde suntem, în oamenii de lângă noi și în povestea culturală a locului de care ținem. Noi suntem măsura locului și prin extensie suma acestor locuri poate genera o imagine de ansamblu destul de relevantă, care ar putea inspira multe lucrări de artă șocant de bune.

Picturile tale au un mare impact vizual. Folosești multă culoare și o asociezi cu elemente grafice puternice. Când ne dezmeticim, privind, începem însă să vedem și o poveste. Este culoarea un fel de plasă pentru ochiul privitorului, pentru ca să rămână apoi să descifreze mesajul? Cum te raportezi la cele două valori, impactul vizual, suprafața, și mesajul din spate?

Cred că da, suprafața este o capcană. Mereu am încercat să nu șochez gratuit doar prin forța unor imagini găsite la întâmplare. Dacă subiectul unei lucrări este dur sau aparent violent, asta este pentru că în spate se ascunde povestea unor personaje reale marcate de o tragedie sau alta, a căror cauză este de fiecare dată nedreptatea; pe care încerc să mi-o explic și cumva să o exorcizez – atât cât mă privește pe mine cel puțin. Încerc să subliniez contrastul extrem dintre noi și ceilalți… acel generic Celălalt, care riscă să rămână nedeslușit, deși el este oglinda noastră, povestea lui reflectând inversat poziția mea. Suferința sa evidentiază în propria-mi conștiință discrepanța vastă dintre privilegiu și inechitate. Sunt povești pe care le consider importante, care merită evocate. Restul e doar butaforie; ca atare folosesc până la paroxism convențiile estetice pe care la am la îndemână pentru a media, transforma și înnobila experiența semenilor mei și poveștile lor mai puțin fericite. Dar pentru că înțelegerea mea nu poate cuprinde complet experiența personală complexă a altui om, ea rămânând în mare parte ceva obscurat, ceva abstract, încerc să păstrez în imagine cât mai mult din ambiguitatea întregului proces, să o las suspendată într-o zonă liminală, care de cele mai multe ori, la final, se dovedește a fi o strategie eliberatoare în fața așteptărilor.

Violența evidentă este vulgară, viața trebuie „înfrumusețată”, culorile sunt ceva minunat, culorile atrag atenția, însoțesc vizual cultivarea estetică a bunului gust și a artei bine temperate. Încerc să distrag atenția de la intenție caricaturinzând „metodologia artistică”, ridicând la rang de „artă contemporană” asemenea lui Courbet, tragedia socială a contemporanilor mei.

Te inspiră realitatea imediată și climatul socio-politic pe care îl trăim. Totuși, sunt lucrări de-ale tale care aduc aminte de vechii maeștri sau care încorporează elemente recognoscibile din istoria artei. Ce este în spatele acestui joc istorie-contemporaneitate?

Lucrez luptându-mă cu influența educației și a valorilor pe care le-am primit într-un timp și un loc anume, ele reprezintă doar o poveste, o mitologie indentitară. Încerc să duc mai departe anumite elemente din trecut pe care mi le-am însușit pentru că sunt repere morale și intelectuale universale, pe altele încerc să le abandonez fiindcă sunt depășite și meschine. Particip în felul meu la procesul de reevaluare continuă a modului în care conviețuim și conlucrăm, modelând direct prezentul acesta socio-politic și indirect viitorul său. Dar cred că e important să ai și un dialog cu cei din trecut prin a căror experiență și mărturie, să zicem vizuală, vocea rațiunii sau o lecție importantă despre ce înseamnă să fi om a supraviețuit acestui filtru succesiv al tuturor generațiilor care ne-au precedat. Artiștii care m-au format și care supraviețuiesc în imaginația mea ajung într-o măsură, inevitabil, și la suprafața realității mele, a lucrărilor mele. E un elogiu adus avangardei istorice care a dat forma lumii în care trăiesc.

Care a fost momentul în care ai știut că vrei să pleci din țară și de ce ai rămas la Praga? Este diferită scena/practica artistică de acolo față de cea de aici?

Un parcurs artistic bun care merită urmărit este unul care te scoate din zona de comfort și de preconcepții. Asta într-o lume a individualismului eroic. Nu este cazul meu, m-am mutat în Cehia urmând-o pe logodnica mea care este cehoaică. Avea informații că Praga ar fi un oraș frumos unde merită să trăiești, iar eu am crezut-o… acum trei ani am luat decizia să ne mutăm fiindcă eram deja de prea mult timp în același loc (33, respectiv 5 ani), prea mult București. Diferențele de scenă sunt și nu sunt. Găsești oameni cu interese similare peste tot, iar eu trag instinctiv către cei care cântă pe limba mea. Nu e absolut nici o prăpastie între noi, fiind europeni suntem destul de interconectați si de apropiați unii cu alții.

Ce expoziții pregătești, pentru 2021, în afară și în țară?

Pregătesc încet, de ceva vreme o expoziție despre modul și motivul pentru care unii dintre bunicii noștri au fost copărtași, martori și executanți ai Holocaustului din timpul celui de-al Doilea Război Mondial… dar mai ales despre modul în care printr-un efort de mistificare am continuat să rămânem un fel de victimă istorică a forțelor externe țării noastre, forțe reale și imaginare. Despre cum neasumarea conștientă a acestui trecut modelează atitudinile noastre de azi.