Ilina Schileru este artist vizual și curator independent. A creat EBienale – un program de expoziții sub tutela Festivalului Internațional George Enescu între 2011-2015. Este membru ETAJ din 2019. A demarat și coordonează în prezent la Muzeul Național al Țăranului Român un program de expoziții de artă contemporană sub tutela MNȚRplusC, o inițiativă proprie, cu susținerea mediatică a muzeului. Are experiență de cel puțin 6 ani în pregătire artistică pentru copii între 6 și 18 ani. Lucrează cu copii refugiați din 2018, cărora le-a organizat trei expoziții de artă până acum. În 2022 va fi curatorul expoziției ”The Abduction from the Seraglio” a artistului Eugen Raportoru, o expoziție propusă ca Eveniment Colateral în cadrul Bienalei de la Veneția, care ar fi a patra Expoziție Romă în istoria bienalei și prima care să prezinte un solo-show.

Cum se împacă meseria de fotograf, graphic designer, manager cultural și multe alte lucruri pe care le faci în aria culturală? Mai ai timp și pentru creația proprie, pentru atelier?

E imposibil să faci mai multe lucruri bine și în același timp, răspunsul este că nu, nu mai ai timp de multe lucruri, de undeva trebuie să tai. Eu tai alternativ și prin rotație. Multitaskingul nu este o calitate umană, și mă îndoiesc că și computerele pot opera la randament optim mai multe calcule simultan. Ca să îți răspund pe scurt la întrebare, cu greu reușesc să le îmbin. Ajută, în schimb, să știi din toate. Pentru că la un anumit nivel cunoștințele enumerate de tine mai sus se intersectează. Ca manager cultural, de exemplu, ajută mai ales în situații critice să știi fotografie, design și chiar să fi trecut prin experiența lucrului în atelier.

Interesul tău pentru pedagogia alternativă te-a motivat să predai tehnici artistice emigranților și refugiaților ajunși în România? Povestește-ne puțin despre această experiență.

Am vrut să înțeleg din interior fenomenul migrației. Pentru mine este evident că vom deveni un stat multicultural și multietnic. Migrația este o realitate și România va cunoaște acest fenomen chiar mai repede decât ne imaginăm, din cauza sporului negativ al populației.

Ea se produce din criză politică, în urma războaielor și a regimurilor dure politice, oamenii caută deseori un loc mai propice pentru a-și crește familiile.

Am ajuns să cunosc câțiva migranți când m-am apucat de voluntariat în 2018. În plan micro mi se pare tragic pentru prima generație de refugiați, care de cele mai multe ori nu se mai poate adapta spațiului nou în care s-a regăsit fugind de regimuri totalitare sau/și teribil de sărace. EIe vin aici și își propun să facă aproape orice pentru a le asigura copiilor lor o șansă decentă la viață.

Copiii acestora, a doua generație, sunt exemple de reziliență. Părinții lor și-au acceptat condiția de ”tranzistori culturali” și îi văd pe cei mai mulți dedicați trup și suflet țelului de a le oferi copiilor educație care să le asigure o poziție profesională superioară. Să fii nevoit să îți părăsești țara generează un lanț de compromisuri pe care eu de multe ori mă întreb dacă aș fi capabilă să le fac. Și sper din toată inima să nu trec printr-o asemenea experiență niciodată.

Am început acum trei ani să predau artă vizuală elevilor imigranți la Asociația ActivRandom și m-am atașat de unii din ei, le admir determinarea și dorința de a reuși în pofida obstacolelor de tot felul. Deseori discuțiile pe care le avem la cursurile de pictură migrează și ating teme relevante pentru noi toți, în ceea ce privește relația cu celălalt, cel care reprezintă altă cultură. Și o vizită la muzeu poate deschide atâtea conversații care contează mai ales în tumultul actual care interoghează optica prin care privim istoria, societatea, ierarhia, rolul fiecăruia în mediul personal și profesional. Este important să porți dialoguri prin care să te confrunți cu propriile prejudecăți. Cred că m-a schimbat destul de mult experiența cu acești copii și mai am încă multe de învățat de la ei.

În anul 2009 ai inițiat, coordonat și curatoriat EBienale, o Bienală Internațională de Artă Contemporană dedicată artiștilor emergenți, care se deschidea o dată la doi ani în paralel cu Festivalul Enescu din București. Fă-ne un scurt rezumat al celor trei ediții privind direcția curatorială cât și problemele care au dus la moartea prematură a acestui proiect inedit.

EBienale a pornit inițial ca un proiect de susținere a proaspeților absolvenți din sistemul artistic local, care are multe limitări și după părerea mea, ar trebui schimbat în multe privințe. Dar am demarat Ebienale, aveam 22 de ani și nu am știut să gestionez anvergura pe care mi-o propusesem. După încheierea celei de-a treia ediții am realizat că trebuie să îmi propun segmente mai mici, pe care să le pot controla mai atent. Dar a fost o experiență valoroasă, am realizat că fără sprijin din partea altora este imposibil. Probabil că treaba asta de a face tu totul singur se trage dintr-un soi de traumă generațională.

Au ieșit și lucruri bune din această experiență: am cunoscut oameni capabili de performanță, cum este Roxana Gibescu, cea care mi-a fost partener de curatoriat în edițiile II și III. Te-am cunoscut mai bine pe tine, care gestionai un artist-run tot cam de unul singur de multă vreme, am început să înțeleg în ce condiții se trăiește din management cultural, colaborând cu câteva galerii din București.

Pe de o parte, îmi pare rău că am renunțat la EBienale. MNȚRplusC s-a născut în urma acestui proiect, s-a construit pe experiența acumulată și în EBienale, care după cum spune Roxana, ”a fost în sine un act de creație”.

Prin EBienale am reușit să cunosc mediul local de galerii și inițiative independente, am învățat din experiența concentrată pe perioada unei luni de zile –  un septembrie la fiecare doi ani – cum arată coloana vertebrală a unui eveniment de acest fel. EBienale a fost terenul primei colaborări atât cu Atelier030202, cât și cu Victoria Art Center, UNAgaleria, AnnArt și alte spații similare, pe care le-am cooptat într-o colaborare de lungă durată cu Festivalul Enescu.

Odată cu anul 2018 ai intrat în echipa fondatoare a unuia dintre cele mai dinamice spații de artă contemporană din București – ETAJ Artist Run. Ai simțit nevoia de apartenență în acestă grupare de artiști ce preferă spațiile alternative? Cum s-a întâmplat de fapt?

Pe Mircea Modreanu și Dumitru Gurjii i-am cunoscut întâmplător, la  un vernisaj. Eu încetasem activitatea EBienale de vreo doi-trei ani și eram într-o perioadă destul de stagnantă profesional. Întâlnirea cu cei doi mi-a redat încrederea în mediul artistic din București și am decis să mă alătur lor, pentru că am recunoscut ambiția și entuziasmul pe care îl avusesem și eu cu câțiva ani în urmă în Festivalul Enescu, prin inițiativa EBienale. Ei m-au invitat să expun și după aceea, rămânând în contact și vizibil încântată de demersurile lor, mi-au propus să mă alătur în mod oficial miezului echipei, fiind cooptată în Asociația D3M. Da, am simțit nevoia de apartenență la spațiile alternative pentr că deși eu mi-am desfășurat activitatea sub egida unor instituții care fac parte din establishment, caracterul activității mele a fost mereu de tip artist-run. Așa că asocierea cu E T A J s-a întâmplat foarte firesc. Ne unesc valori și interese similare – egalități de șanse într-un grup, susținere reciprocă, respect pentru munca în echipă, dar și responsabilitate în demersurile individuale.

2021 a venit cu o nouă provocare – Galeria MNȚRplus. Destul de curajos să deschizi un spațiu nou de artă contemporană în plină pandemie. De unde mai rupi timp și pentru acest proiect? Care sunt așteptările tale legate de viitorul acestui spațiu?

Demersurile în vederea deschiderii unui proiect la muzeu începuseră cu mult înainte de declanșarea pandemiei. Când muzeul a aprobat într-un final proiectul, eram deja în plină pandemie, dar m-am gândit așa: cum lumea e într-un soi de ”limbo”, am de ales între a sta între patru pereți așteptând finalul acestei stări de asediu și a începe construcția a ceva care poate să înceapă să se dezvolte chiar de azi. Am luat decizia că merită încercat. Și din nou, țin să menționez că suportul emoțional are mare importanță, mai ales când vine din partea unui coleg de echipă și prieten – care știe din interior cu ce se mânâncă arta, fiind unul din cei mai activi organziatori de evenimente în plină pandemie (O dată pe lună / LOG OUT). Mircea Modreanu a fost cel care mă suna într-o perioadă zilnic, ca un coach, să mă întrebe: în ce direcție ai mai avansat? Cum merge, te-ai apucat? Când venim să te ajutăm?

Timpul pe care îl atribui proiectului MNȚRplusC e ”împrumutat” din cel rezervat odată comenzilor grafice, și nu îmi pare rău. Acum sunt într-o etapă în care ”investesc”: cu resurse financiare, de timp și emoționale. Dar nu simt deloc că acest timp ar fi fost pierdut. Am reușit să mă arunc 99% în direcția asta, ceea ce a fost destul de înfricoșător. Andrei Ruse, fondatorul și editorul Hyperliteratura mi-a spus că până nu mă voi rupe de idee de job (statutul de angajat), și alte ocupații pecuniare, nu voi reuși să construiesc ceva solid în regim independent. Și că, odată ce o voi face, vor veni și rezultatele după o vreme. Nu imediat, dar vor veni. Trebuie să ai curaj, determinare și încredere. A avut dreptate. La începutul anului 2021 mi-am dat demisia de unde aveam un venit constant și în aprilie deja deschideam oficial spațiul MNȚRplusC.

Acum îmi doresc să continui să construiesc expoziții și activități cu substanță, să contribui cu ceva care să rămână în arhiva muzeului ca fiind cu sens, să reușesc să aduc aici artiști și inițiative private din afara României și să încep să construiesc o rețea de colaborări din care să beneficieze atât artiști, curatori, cât și instituția sub egida căreia se dezvoltă MNȚRplusC – Muzeului Țăranului. Și să îmbin și activitățile mele cu obiectiv educațional și intersecțional, pentru copiii imigranți și cei locali, deopotrivă.

Oricum, de menționat că fără deschiderea direcțiunii muzeului (dr. Ștefan Virgil Nițulescu), tot proiectul ar fi rămas pe hârtie, ar trebui ca și alte instituții să preia acest model. Cred că sunt multe spații goale în muzee, care pot deveni productive. Se pot construi lucruri frumoase, dacă independenții ar fi sprijiniți de instituțiile de cultură de stat. Și știu că independeții vor mereu, așa cum ai dezvoltat și tu Atelier 030202.

Sunt în România suficiente spații/galerii de artă contemporană? Cum ți se pare piața de artă azi vis-a-vis de anii 2010?

Nu cred  că sunt suficiente. E totuși mai bine decât acum zece ani, și chiar și mai bine de acum 20 de ani. Dar este loc de mult mai bine. Piața de artă e din păcate încă nedezvoltată.

Pentru că ești familiarizată destul de bine cu tehnologia și artele media, ce crezi despre fenomenul NFT? Cât de mult va influența viitorul artei?

Cred că politica monetară care se dezvoltă în sfera blockchain este noua frontieră a societății online și cred că efectele acestui fenomen se fac resimțite în realitatea cât se poate de fizică inclusiv prin dezvoltarea NFT-urilor. Ca orice lucru care să află la început e o piață plină de oportunități, dar și de exemple de tip ”fata morgana”. Cred că NFT-ul este doar o fațetă a direcției în care se dezvoltă realitatea virtuală în congruență cu realitatea fizică. Este un moment istoric și destul de ofertant pentru democratizarea artelor: pentru artiști piața NFT-ului deschide niște oportunități fără precedent. Dar ca tot ce este foarte nou și shiny, dezvoltă și bule economice care la un moment dat se sparg. Cât despre influență, e abia începutul unei ere în care digitalul se înfiripează cât se poate de real în viața artistică.

În cariera ta artistică ai avut parte de extravaganțe? Dacă da, ne poți împărtăși și nouă una dintre ele?

Stau să mă gândesc și nu îmi vine în minte nici o extravaganță. Poate aș putea trece în contul extravaganțelor o experiență facilitată de colaborarea mea cu Eugen Raportoru, în urma unui concurs câștigat la un open call de proiecte curatoriale organizat de ERIAC anul acesta, unde nu s-a plătit un bilet de avion peste noapte să mergem să alegem împreună o sală de expoziție, pentru că nu ne puteam decide de comun acord din imaginile unei prezentări pdf? 😊 Da, asta ar fi o extravaganță.

Să zicem că nu ai fi ales artele vizuale. Ce meserie ți-ar fi plăcut să practici?

Cred că aș fi ales tot o practică de lucru în artă. Muzică. Sau, probabil o să râzi, medicină.

Cu copiii de la ActivRandom la un curs cu ocazia Crăciunului organizat de Cristina Hurdubaia în Expirat, 2019

Cu membrii ETAJ – la lansarea evenimentului Let’s make UAP great again! – vara anului 2021.