TOP

Ioana Marchidan: „Pentru 60 de minute, universul se oprește și exist doar acolo, fără trecut și viitor” 

În România, dansul contemporan independent ar putea fi încadrat la sporturi extreme. Ai nevoie de chiar atâta adrenalină în viața ta, nu găseai ceva mai “safe” și mai profitabil de făcut? 

Când m-am apucat de dans eram prea mică pentru a lua decizii singură. Am fost dusă de mână de bunicul meu la examenul de la liceul de coregrafie. Admis. Nu știam, în acel moment, că este o meserie cu riscuri și că în România dansul este o “Cenușăreasă”. Privind înapoi, nu cred că aș fi ajuns undeva, dacă nu făceam dans. Băteam mult și bine mingea în fața blocului și probabil că mai departe de stația de metrou Titan nu ajungeam.

Dansul contemporan a fost întotdeauna o problemă. Ba nu aveam sediu, ba nu aveam buget, nu companii de dans, nimic care să creeze vizibilitate unei arii artistice care își merită locul, ca toate celelalte arte. Dacă tot e greu, hai să fie și mai greu, alegem statutul de artist independent. Nu regret nicio decizie pe care am luat-o până acum, bună sau rea. Fiecare decizie m-a impulsionat să fiu mai activă, mai prezentă, mai creativă.

Au trecut 5 ani de când, alături de Arcadie Rusu, ai pornit în aventura Linotip. Un centru independent de dans contemporan părea o întreprindere sinucigașă. Ați reușit să supraviețuiți și chiar să faceți performanță, cu multă încăpățânare, echipamente împrumutate de la prieteni, donații de la necunoscuți care iubesc ce faceți. Dincolo de aplauzele de la finalul spectacolelor, e multă muncă, sunt mereu complicații și nervi. Ce vă convinge că e cazul să mergeți mai departe? 

Multe. În primul rând, nu vom părăsi “corabia”. Am investit atât de mult în Linotip și vorbesc de o investiție personală, sufletească, emoțională și, bineînțeles, materială. 5 ani în care ne-am întors pe toate părțile, inclusiv pe dos. Și da, un centru independent de dans este ca mersul pe sârmă deasupra unei prăpăstii uriașe. Un risc major pe care ni l-am asumat și care, după 5 ani, s-a transformat într-o certitudine: ceea ce facem are impact și vizibilitate. Am început cu 2 lămpi și cu scaune împrumutate de la prieteni. Am lansat o campanie de strângere de fonduri și, cu ajutorul tuturor oamenilor care au donat, am reușit să ne echipăm cu un minim decent sala. Ne aflăm în punctul în care nu putem să ne desfășurăm activitatea la capacitate maximă, dar am lansat un program educațional de workshopuri pe mișcare, cu diferiți coregrafi. Convingerea noastră că trebuie să mergem mai departe vine din toate experiențele acumulate în acești 5 ani și cel mai important este faptul că am creat un nucleu de oameni care ne sunt alături până la capăt.

Ești dansator și coregraf. Cum îți gândești spectacolele, ce teme ți se pare esențial să abordezi? 

Uneori plec de la o imagine, dar de cele mai multe ori plec de la idee/ concept. Îmi place să ating teme problematice din societate. Îmi place să cred că spectacolele mele au și o notă educațională. Mă simt datoare cumva să pun pe “masă” problema, să reacționez la ea creând ceva în acest sens. Am descoperit că spectacolele mele sunt conectate cumva. În primul vorbesc despre feminism, în al doilea despre politicile corpului și ultimul, care este un work in progress, este despre body shaming. Fiecare conține și stropul personal, evident. În acest moment nu știu dacă aș putea aborda alte teme. Ce văd în jurul meu e cel mai aproape de adevăr.

Privindu-te în timp ce dansezi, am convingerea că ești altcineva decât omul cu care stau de vorbă, pentru interviu. Ce ți se întâmplă, ce procese se petrec, cum te transformă ceea ce faci pe scenă?
Cred că nu știu să dau un răspuns exact sau satisfăcător în ceea ce privește transformarea mea în momentul în care sunt pe scenă și începe spectacolul. Sunt niște trăiri unice, inexplicabile. Pentru 30 de minute sau 60 de minute, pur și simplu universul se oprește și exist doar acolo, fără trecut și viitor.
De un an și ceva, ești mamă. Cum s-a schimbat, în răstimpul ăsta, modul în care te raportezi la corp și, mai ales, la dans?Cât am fost însărcinată, corpul meu a radiat, a înflorit. L-am simțit în formă, activ, drept dovadă am și performat până în luna a 6-a. După naștere a intervenit o schimbare bruscă, o cădere și o lipsă de interes în ceea ce mă privește, cu totul. Bineînțeles că e natural și normal să-ți focusezi atenția pe cel mic și fragil, dar eu chiar am uitat de mine. Din păcate, imediat după ce am născut a venit pandemia și întoarcerea mea pe scenă s-a amânat. Încă sunt în perioada de revenire și ce simt acum este că trebuie să mă detașez un pic, să văd cât mai poate corpul meu să facă și să transmită. Eu zic că poate.
Care e cea mai mare frică a ta, ca artist și ca om?
Am mai multe frici, dar cea mai mare o să fie atunci când nu o să mai pot dansa, când o să conștientizez că trupul meu nu mai poate. E ciudat când mintea ta, spiritul tău sunt încă active și aparent tinere, dar corpul pur și simplu nu mai poate. Da, asta este o temere pe care mi-o aduc tot timpul în discuție. Cum o să fie când nu o să mai pot dansa sau când nu o să mai pot să mă mișc ca acum. Când corpul meu va începe să cedeze și nu o să mă mai asculte. Mă uitam la bunicii mei, ce chinuiți au fost la bătrânețe, corpul lor devenise parcă ceva împrumutat. Părea că nu le aparține și că e ceva străin. În final, corpul dispare.

Post a Comment