Etajul 1 al Muzeului de Artă Contemporană e luat în stăpânire de o retrospectivă-eveniment dedicată lui Ion Grigorescu. Sute de metri pătrați sunt acoperiți cu lucrări diverse din epoci și medii de expresie la fel de diverse. Totul dezvăluie, pe lângă artist, omul care-l dublează: o personalitate complexă și complicată, incomodă și irezistibilă.

Dacă ați intra acum în această expoziție și v-ați uita, pentru prima oară, la toate lucrările de pe pereți…

Ceea ce am și făcut!

… Ce v-ați închipui despre autorul lor? 

Despre autorul ăsta? Nu mi-aș închipui nimic, până n-aș vedea totul cum trebuie, în amănunt, să mă dumiresc. Așa, e copleșitor. Mult! În toate părțile! Enorm de multe imagini care-l înconjoară pe privitor și îi dau senzația că a intrat într-un secol. Până la urmă, sunt peste 50 de ani de lucru.

Sunteți înconjurat de propria dumneavoastră viață, de propria imaginație, de temeri, de revelații… Privindu-le, ce fel de viață ați spune că ați trăit?

Unele sunt din facultate, altele sunt actuale, sunt personalități foarte depărtate în timp, foarte deosebite.

Le mai recunoașteți?

M-am antrenat, în pregătirea expoziției. A trebuit să trec prin toate lucrările. Au apărut două, de la MARe, a trebuit să fac un efort de memorie, nu le mai văzusem, nici nu credeam că mai există. Una nici măcar nu cred că e a mea. Nu mai știu cine e în ea!

Aș vrea să ne întoarcem în timp, în anii ’60, când ați decis să dați examen la Arte, imaginându-vă că așa veți scăpa de politica vremii și toate constrângerile ei. V-ați dat seama curând că arta e un loc propice pentru propagandă, servilism…

Ce v-a convins să nu renunțați? Ce v-a spus că există, totuși, o cale de a “dribla” sistemul, de a trăi și a crea în lumea pe care v-o doreați?

Când e vorba de înfruntat un regim politic cum a fost cel socialist, mi-am dat seama mult mai târziu, după revoluție, că dura până când puteam lua decizia de a schimba ceva. Mergeam foarte mult în inerție, până când găseam posibilitatea de de a ieși dintr-o linie.

Dar, la facultate, în anii ’60, retrospectiv a fost ceva paradisiac. Din punct de vedere politic, nu erau multe probleme. Studenții, oameni tineri, luau oarecum în glumă raporturile cu profesorii. Îi cam luam peste picior, ne permiteam tot felul de răutăți față de bieții oamenii. Era o epocă în care profesorii erau binevoitori.

Problemele politice au fost minore: de exemplu, la o lucrare de compoziție, pornisem de la un grătar. Profesorul a zis “Nu se poate așa ceva! Seamănă cu semnul Gărzii de Fier”. Nu știam asta, n-a fost o problemă să renunț. A rezultat un fel de ping-pong de partid, în care joci cu cei care impun cenzura, ideologia. Asta s-a repetat și la expozițiile cu public.

Dacă, la noi, comunismul ar fi căzut nu în ’89, ci în ’79, sau dacă n-am fie avut comunism deloc, cum ar fi arătat parcursul dv. artistic?

Nu prea am avut ocazia să gândesc vreodată lucrurile în felul ăsta. Când am ajuns, în aprilie 1979, în Macedonia, la o tabără de pictură, mi-am zis “Sunt liber! Pot să fac ce vreau!”. Mi-am dat seama că nu sunt pregătit să fac lucruri pe care le-ar aștepta alții. Nu eram pregătit decât cu niște fotografii, cu niște performance-uri, în care reluam niște lucruri ușor mistice. Nu eram pregătit să fiu liber. Nu eram pregătit să fiu complet altceva.

Când am făcut o călătorie în Occident, m-a întrebat Mihnea Berindei dacă n-ar fi bine să rămân în Franța. Mi-am dat seama, la fel, că nu sunt pregătit, nici pe departe, de a rămâne și a face ceva acolo. Mi-am dat seama că mizele mele sunt, toate, în România. Am zis “Mă descurc eu acasă”.

Și v-ați descurcat! De la fotorealismul și performance-urile din anii ‘ 60 la experimentele video și lucrările care aveau în prim-plan moartea, din anii ’70… De la portrete subversive la pictură murală bisericească, ambele în comunism. Pare că ați încercat totul… V-a scăpat, totuși, ceva? Pentru care regretați că n-ați găsit timp? Sau curaj? 

Nici la asta nu m-am gândit. Acum, într-un fel, îmi zic că nu mai are rost, când îi văd pe colegii mei cum încearcă, mi-am dat seama că nu mai e cazul să-mi pun probleme de adaptare. De câțiva ani m-am gândit că, pentru vârsta mea, e mai bine să pun capăt oricărei inițiative. M-am luat după câțiva suprerealiști, care și-au sfârșit brusc activitatea. Chemarea asta de a face, de a lucra, de a fi artist, a cam dispărut. Am zis “Mai bine mai devreme, decât prea târziu”. Nu vreau să mă lovesc de acel teatralism tipic pentru bătrâni.

Jurnal mai țineți?

Din cauza bolii, nu prea. Am început să pun preț atât de mare pe somn, încât dimineața, când mă trezesc, când îmi notam în jurnal, îmi zic “Ce-aș mai dormi, încă!”. E foarte trist. Dar, rar, mai apar note. În plus, vă spuneam că nu mai am dorința de a lucra. Dar mai am câte ceva de lucru și un proiect anume, pe care aș vrea să-l termin. Trăiesc cu teama că s-ar putea să nu-l închei. Și-atunci las alte lucruri și mă gândesc la el.

Povestea asta cu proiectul îi va bucura pe cei care vă consideră cel mai relevant artist al ultimilor 50 de ani. Spun că aveți cel mai puternic, cel mai consecvent și cel mai divers mesaj posibil. Că sunteți avangardistul prin excelență. Ce-aveți de spus “în apărarea” dumneavoastră?

Acum vreo 10-15 ani, eram la Viena, la MUMOK, la deschiderea colecției Erste, cu “Mitingul electoral”. Venise cineva de-acasă pentru un interviu și am vorbit puțin despre faptul că îi suntem datori lui Ceaușescu: noi, ca artiști, după căderea lui, l-am tot folosit ca imagine, ne-am răzbunat. A rămas în mintea tuturor că îi suntem datori. Când m-am întors la București, era un critic de cinema și de arte, care scrisese o mică notă, revoltat: “Grigorescu, care este cel mai, cel mai, cel mai, ia uite ce spune!” Atunci mi-am dat seama: murise Bernea, murise fratele meu, muriseră atâția artiști… Nu mai au despre cine spune că e “cel mai”. A rămas ca un post vacant. O stupiditate. Din lipsă de candidați, au vârât imediat pe cineva care nu și-a depus niciodată candidatura.

De exemplu, Olos, pentru că nu a fost prezent în expoziții, a stat retras în Germania; la fel Bertalan, ei sunt descoperiți mai târziu.

Oamenii, cât timp trăiesc și se văd unii cu alții, se simt egali. Eu, cu Călin Dan și cu Iosif Király, ne simțim egali. Nu avem impresia că între noi există diferențe. Decât poate jumătăți de generație. Clasamentele sună prost. Ca la sportivi. Dar măcar ăia au metri, secunde, repere clare.

Sigur, întotdeauna există repere. Există oameni în firea cărora e să fie autoritari. Horia Bernea, de exemplu. Paul Gherasim, la fel. Dar, cu toate astea, am încercat să nu-mi pierd respirația în preajma lor și să fiu eu însumi. Să pot să le fiu egal.

Gândurile astea ridicole le sunt strecurate oamenilor tineri: “Ăsta e un om nemaipomenit!”.

Dar poate au nevoie de asta!

Din contră! Au nevoie să se simtă bine în compania mea. Să ne batem pe umăr! În facultate am avut profesori foarte apropiați nouă, cum a fost Florin Mitroi. Corneliu Baba, dimpotrivă, când apărea, parcă era Marilyn Monroe. Trebuia să păstrezi distanța.

Vorbind despre apropieri și distanțe: ce v-ar plăcea să gândească vizitatorii acestei expoziții, plimbându-se printre lucrări?

Știu că lucrările sunt multe, le simt că au ce spune.

Ar putea gândi “Omul ăsta a fost mereu liber, în ciuda sistemului”…

Nu e adevărat.

Ok, ar putea fi, deci, induși în eroare. Ar putea gândi “Omul ăsta a fost mereu împotriva curentului”…

Nici asta nu e adevărat.

…”Omul ăsta a fost întotdeauna un antistar, o antivedetă”.

Asta, poate.

După 1982, în perioada în care am plecat la lucru pe șantier, când s-au mai așezat lucrurile, fiindcă nu mai participam la expoziții și saloane, mi-am dat seama că pornirea mea de a câștiga publicul cu expoziții se mai făcuse. Trebuie să recunosc – mi-am zis atunci și-mi zic și-acum – că n-am adus mare lucru. Așa mi-am spus și așa cred. În comparație cu alți artiști din epocă. Artiștii care zic “Eu, eu, eu” mie nu-mi plac.

Și-atunci preferați să fiți nedrept cu dumneavoastră.

Prefer. ȘI nu e numai modestie jucată. Compar cu arta secolului XX. Găsesc mulți artiști cu adevărat inovatori.

Eu nu pot decât să mă bucur că multe lume nu e de acord cu dumneavoastră și vă consideră, în continuare, un mare artist.

Sunt liberi să spună ce vor.