N-ai ab-so-lut-ni-cio-șan-să să treci neobservată pe stradă. La fel se întâmplă cu munca ta: scenografia spectacolelor la care lucrezi e un personaj în sine. Ce-a fost în capul tău, când ai apucat-o pe drumul ăsta?

După ani de traducere din texte vechi, am ajuns la concluzia că tot ce zice autorul fără să vrea e mai de preț decât ce vrea să zică el. Am ajuns la studiul pragamaticii comunicării. La tăcere. Și atât am studiat-o, până am realizat că autorul, când vrea să zică tot, atunci are de fapt o tăcere care poate desena ceva extrem de coerent. Am luat autorul care vorbește cel mai mult, Plaut, care explică și ce ar trebui să înțeleagă receptorul (prin foarte multe didascalii, aparteuri etc.), astfel încât merge până la spargerea fizică a convenției spațiului. Lasă accesul în culise. De fapt, ceea ce generează el este o altă arhitectură a teatrului. Care, muuult mai târziu, se va numi convenție elisabetană.

De aici și până la a vedea cum, concret și practic, se întâmplă acest parcurs de la text la configurare fizică, palpabilă, nu-i decât un telefon care sună.

Partea cu părul e altă poveste. E o formă de ascundere și exprimare, o formă de a muta atenția, atragând…”. Mă simt în confort așa. Când am picturi pe cap, inevitabil lumea discută de picturile de pe cap, nu de ce am eu în cap, niciodată.

Povestea a început după ce, în urma unui tratament, mi-a căzut tot părul și, din cauza șocului emoțional, mi-a crescut părul alb. De atunci am început joaca asta care la început a luat forma asimetriilor și apoi s-a transformat în terapia culorilor. Mai târziu, cineva a luat foarte în serios tehnica apărută în joaca asta, a transformat-o în școală, a făcut un statement din ea și a format gustul pentru acest joc devenit în timp ceva de anvergură.

Sunt 20 de ani de picturi capilare care m-au așezat într-un unghi de a privi realitatea receptorului altfel decât prin oricare alt produs artistic. La început unii mă scuipau pe stradă, alții mă înjurau, alții deveneau brusc agresivi, mulți tăceau, dar le simțeam gândurile mici. E dificil de acceptat diversitatea. În timp, am întors lumea de partea mea și am declanșat și admirație, și zâmbete, și meditație. La NY am trezit bucurie exaltată și toate dialogurile au fost ca și cum niciodată nu ne-a despărțit un ocean, în Japonia am trezit nevoia de a fi luată în brațe… Africanii toți mă văd sora lor… Constanți pe toate meridianele sunt copiii, cărora mereu li se luminează fața, atrași ca un magnet de culori,  ca de o jucărie magică. Eu mă bucur că acelora care trec prin suferința căderii părului după citostatice le pot oferi soluția unei bile colorate posibile, care se poate rostogoli nevăzută.

Mihai Măniuțiu a decretat, cândva: “Numai un iepure turbat ar putea să lucreze cu tine”. Nu știu dacă Radu Afrim, Vlad Massaci, Radu Jude, Iris Spiridon se califică pentru categoria “iepuri turbați”, dar ați făcut împreună spectacole memorabile. Ce te face să accepți o propunere venită din partea unui regizor? Ce te-ar determina s-o refuzi?

Întâlnirile mele artistice, ca și despărțirile, se întâmplă natural, simplu: mergem pe același trotuar întâmplător, ne oprim la o terasă, să bem un ceai, și mergem o vreme pe același drum. Când e să ne despărțim, pur și simplu întâmplător nu mai mergem pe același trotuar.

De fiecare dată când mi-am dorit ceva, când am căutat ceva, când am vrut să exprim ceva, întâlnirile au venit de la sine, fix în acel moment. În tot acest parcurs magic, simplu, există doar o dată sau de două ori când am confuzat universul, de m-am trezit pe un trotuar greșit : )) … zero conectare… Atunci am întrerupt brusc, am schimbat trotuarul din mers, am renunțat. Refuzurile de obicei se întâmplă neexplicit, natural, înainte să încep să lucrez concret. De fiecare dată când mi-am dorit ceva, a sunat telefonul.

Ce cauți în fiecare scenografie și ce încerci cu tot dinadinsul să eviți?

Pentru mine, fiecare scenografie este ca o apă în care mă arunc: o mare adâncă albastru profund, un lac verde de cristal, o apă curgătoare tulbure, o apă rece sau caldă, și niciodată nu știu dinainte unde este malul, nici ce floră sau faună are acea apă. Mereu am descoperit pe parcurs universuri care au determinat forme pe care le-am adus și le-am făcut vizibile mai apoi, niciodată forma nu a fost prestabilită. Îmi plac în timpul lucrului accidentele care-mi schimbă direcția, ador întâmplările care schimbă întrebările când cred că am găsit prea devreme răspunsurile. În ultima vreme am părăsit atelierul pentru teatru și film, pentru că mi-au provocat mai mult limitele comunicării, m-au învățat diferite forme de a fi împreună, au determinat topirea constructivă a ego-ului într-un întreg, cu un efort simultan al tuturor celor cu care am urcat în barcă. Încerc să evit cu tot dinadinsul să am o schiță înainte să cunosc teatrul în care urmează să lucrez, atmosfera, actorii, oamenii de la producție, fiecare departament..

Cum lucrezi: entuziastă și sigură pe tine sau pradă îndoielilor? În mod haotic sau organizat? Cu idei bine înfipte în creier, de la care nu te abați, sau receptivă la propuneri? 

Ador nesiguranțele începutului, îndoielile, părțile vulnerabile, tot adevărul care iese necontrolat, detaliile care pot fi în gesturi sau grimase, în pauze, în detaliul neglijent din vestimentație, într-un cuvânt aruncat pe hol sau în ateliere, partea de căutare când nu sunt sigură de nimic și nimeni nu înțelege ce vreau să fac, când toți așteaptă să fiu foarte clară și eu intru pe o turație de căutare de nu-mi găsesc niciun cuvânt sau o linie, să exprim ceva.

În aparentul haos este extrem de multă ordine și abia la final cei din jur realizează că toate pe care le aduc prind sens și se leagă perfect organic. E un fel al creierului antrenat de textele clasice de latină pe care le am tradus ani de zile, în anii formării mele. Periodul latin are verbul la final, care dă sensul frazei. Ideile nu sunt fixe, sunt fluide, creierul e ca un burete receptiv care mereu captează și transfigurează.

Despre spațiul pe care l-ai conceput pentru cel mai nou spectacol, “Nepotul meu Veniamin” de la Teatrul de Comedie, spui așa: “E conceput ca un spațiu al memoriei afective, o aglomerare compulsivă de mobilă și obiecte”. Ce adună compulsiv scenografa Iuliana Vîlsan, pentru a-i folosi la job? Dar pentru a-i folosi în viață?

Adun complusiv, în timpul lucrului, emoții, stări ale oamenilor cu care lucrez, mirosuri… Toate astea vin la pachet cu informații. Sunt fișiere prețioase pe care le descarc când lucrez și totul devine fluid și subtil exprimat apoi, în produsul finit. Ador actorii la probele de costum, iubesc oamenii din ateliere, cu tot ce aduc chiar și involuntar într-o producție, dincolo de execuția tehnică a unui costum sau obiect. Totul ajunge pe scenă conținut.

Fiecare teatru are softul lui cu algoritmi unici, prin această subtilă țesătură informațională. Teatrul este o ca o celulă care conține toată informația vieții. El știe, în tăcerea lui, secretul mitocondriilor. Compulsiv în viață nu adun nimic. Caut să învăț să scot mereu gunoiul la timp. Ador minimalismul.