Inevitabilul început: cât de afectată ai fost, ca profesionist, în pandemie? Unii își imaginează că artiștii vizuali n-au resimțit perioada asta la fel de dur ca alte categorii: funcționează, oricum, pe sistem WFH; nu au program fix, nu sunt amenințați de concediere sau șomaj tehnic…

Pandemia m-a lovit destul de puternic pe plan profesional. S-a oprit totul brusc, un scenariu aproape suprarealist care a pus stop planurilor pentru expoziții, plecări, colaborări. Am stat în casă, departe de instrumentele mele, departe de atelier (pe care l-am pierdut fix la debutul pandemiei, ca să fie totul perfect.), într-o așteptare care părea fără sfârșit. Nu am avut niciodată o perioadă atât de lungă în care să nu pot lucra. Never ever… dacă există un soi de coșmar pentru mine, din punct de vedere profesional, ăsta e: pauza involuntară, proiecte suspendate, nimic la orizont.

Interesant că unii cred că pe noi nu ne-a afectat nebunia asta…îți arată destul de clar unde suntem situați pe plan social. Artiștii sunt o categorie vulnerabilă pentru că totul în lumea noastră este foarte DYI, trebuie să îți construiești singur un drum și să gestionezi o mulțime de aspecte. Trăim într-o țară în care alegerea de a face asta full time pare o chestie boemă, un fel de evitare a unor reponsabilități reale. Este o viziune foarte oldschool și simplistă, a unor persoane imune la ideea de diversitate și de societate multifațetată. În spatele mirajului ăsta, unde viața de artist apare ca un lux, stă realitatea inevitabilă că decizia de a deveni artist full time înseamnă să accepți fragilitatea acestui statut, să înveți să fii rezilient, să te confrunți cu multe forme de precaritate, și peste toate, o lipsă inexplicabilă de susținere, care pentru mulți ar fi de neconceput ca stil de viață.

Siliți să petreacă mai mult timp în case, oamenii și-au recalibrat relația cu spațiul de locuit. Au cumpărat mai multă artă decât în “vremurile normale”?

No way! Aș putea spune că din contră. Iar revine arta ca lux în discuție. Cetățenii din România, neavând un obicei bine consolidat de a fi interesați în general de arta vizuală, sau măcar curioși, nu există un potențial consistent de cumpărare. În continuare am un feeling că se preferă un print de la Ikea vs. o lucrare for real, care, într-adevăr, costă mai mult, din motive întemeiate. Asta spune multe despre nivelul de înțelegere a acestei profesii și despre percepția sa în societatea noastră. Desigur că în perioada asta necesitățile oamenilor au fost total altele și arta vizuală a picat pe un loc chiar mai jos decât era înainte, dacă mai era posibil, însă cred că, dacă ar fi existat un circuit mai sănătos și mai viguros în sensul ăsta, poate lucrurile ar fi stat mai decent, poate achiziția de artă și-ar fi păstrat cumva un loc printre toate celelalte multe cumpărături.

Care e cel mai mare pericol la care se expune, în general, un artist, dincolo de nesiguranța financiară?

Pericolul invizibilității, al făcutului de chestii doar pentru satisfacția proprie. Lucru care e foarte mișto, în esență, pentru că, până la urmă, îți trebuie acel sentiment clar în plex, care îți confirmă că faci ceea ce trebuie, dar și descurajant pe termen lung, pentru că circuitul de expunere este ceea ce menține lucrurile pe linia de plutire și asigură normalitatea financiară și de alte tipuri pentru un artist.
De fapt, e un mare circuit… Nesiguranța financiară face producția de lucrări aproape imposibilă uneori (aici mă refer la materiale, închirierea unui atelier/studio etc), face procesul de creație mult mai greoi, poluat de griji triviale, face circulația lucrărilor aproape imposibilă, face apariția spațiilor independente de artă (artist run) mult mai rară și efemeră etc.

Umor (pe alocuri negru), autoironie, personaje mai degrabă bizare, care puțin probabil să fi obținut titlul de Mister Popularity. Un univers al urâțeniei încântătoare, al emoțiilor greu de recunoscut public, al tenebrelor care atrag, în loc să-ndepărteze. Așa văd eu arta ta. S-ar putea să greșesc. Cum ai defini-o tu însăți? Ce încerci să obții, prin ceea ce creezi?

Urâțenia încântătoare (frumos spus!), umorul ca traducător al lucrurilor delicate, greu de numit; felul surprinzător în care existăm ca specie, toate acestea sunt lucruri care mă motivează. Căutarea în zone “neglamuroase” mi se pare fascinantă: dincolo de lucrurile frumoase se află adevărata lume, ofertantă, zemoasa, imperfectă, vastă, vulnerabilă. Acolo încerc să mă situez. Nu am un scop, ci doar mă bucur de parcursul acestei explorări, sunt curioasă unde mă va duce și prin ce metode, de la eternul desen până la ceramică sau latex, textile, you name it. De când am început și până în acest moment, m-am lăsat dusă de un tsunami interior și mă bucur să pot spune că mă bucur intens de acest surfing continuu.

Trăim într-un prezent artistic în care totul pare să fi fost inventat, deja. De niște decenii, chiar… Ce anume face ca un creator să fie relevant, în zilele noastre?

Simplul fapt că se află într-un proces atât de intim (care îl face automat vulnerabil) pe care alege să îl arate, faptul că ne permite să fim spectatori ai unui lucru atât de special. Sper că toți cei care creează azi nu sunt sub presiunea relevanței, sper că marea lor parte o fac doar pentru că asta sunt și nu pot face altceva cu atâta pasiune. Relevanța e ceva pentru the non-living, cât suntem încă aici, cât existăm și lucrăm, cred că principalul scop trebuie să fie autocunoașterea și curajul de a expune ce găsim în acest parcurs.

Ai devenit mamă, de curând. Ai avut vreo revelația în legătură cu arta? Poate ipostaza asta nouă a trecut-o în plan secund, a făcut-o mai puțin importantă pentru tine… Sau, dimpotrivă, a scos la iveală ceva neexperimentat până acum?

Venirea Martinei e cel mai natural și frumos lucru cu putință, ca o completare hiperluminoasă a constelației mele interioare. Îmi doresc să continui tot ce am început atunci când va fi posibil, este încă foarte mică, mă bucur de aceste moment și vreau să fiu lângă ea în toate transformările și descoperirile ei. Când va fi momentul, voi relua treburile mele, ba chiar mai mult de atât, parcă acum văd cu o claritate mai mare și activitatea mea de artist, deci mă reîntorc la ea cu un entuziasm uriaș.
Am crescut cu o mamă foarte activă, îmi plăcea să o văd lucrând și să fiu și eu pe lângă ea, îmi plăcea că mereu îmi explica ce face. Mă lăsa să văd cine e ea și când nu era (doar) în rolul de mamă, să pătrund în acel univers al ei ghidată de ea, cunoscând-o în felul ăsta mult mai bine. De la mama am învățat importanța profesiei, mai ales când e vorba de ceva vocațional, și necesitatea acordării unui timp special pentru asta. Abia aștept să poată veni cu mine în atelier, ne vom acomoda împreună la un ritm realist, care desigur că o va avea pe ea drept centru.
Nu îmi dau seama acum dacă și cum va fi influențată arta mea ca subject matter de venirea ei, cred că pentru moment sunt încă tentată prea tare de duritățile vieții, de situațiile emoționale imposibile. Trebuie să materializez niște gânduri formulate de ceva timp, să parcurg planurile începute deja.

Dar ce știu sigur este că lucrez la o carte pentru ea. E în lucru de dinainte să vină pe lume, încă nu știu foarte clar cum va fi dar e clar că va fi despre un iepure foarte curajos.