Pentru tine, pandemia a însemnat (și) întoarcerea fizică la copilărie. Te-ai mutat la Slătioara (Vâlcea), în casa bunicilor, lângă părinții tăi. Ce sentimente ai regăsit acolo și cu ce revelații a venit la pachet această experiență?

Această întoarcere prilejuită de pandemie n-a fost bruscă, întrucît în ultimii ani am renovat casa bătrînească și veneam deja aici verile. Însă n-am mai locuit la țară o perioadă atît de lungă de cînd aveam cinci ani, eram crescut de bunici și mergeam aici la grădiniță. Acum, cînd răspund întrebărilor tale, mă aflu la țară de un an și trei luni și, cel mai probabil, mă voi întoarce la viața urbană abia în octombrie-noiembrie.

Ce am regăsit aici? Exact ce am căutat atunci cînd m-am decis să-mi investesc economiile în transformarea casei copilăriei în casă de vacanță: natură și tihnă, adică liniște și timp, plus amintiri și apropiere de familie.

Acesta este locul unde am crescut cu toții: și bunicii (toți patru, căci au fost consăteni), și părinții mei, și eu. Așa că, n-aș spune că am avut vreo revelație, totul a fost previzibil în fericire; mai puțin, poate, nostalgia legată de faptul că oamenii copilăriei mele nu mai sînt: pe ulița bunicilor mai trăiește o singură femeie din generația lor, iar jumătate din case sînt nelocuite și în stare de degradare.

O altă durere personală fiind faptul că toate casele noi, cele construite în ultimul deceniu, sînt fantastic de urîte, singura lor calitate fiind mărimea, par niște bunkere de suprafață etanșeizate cu termopan, fără legătură cu moștenirea culturală și identitatea locului, la doi pași de ceramica de Horezu și de culele de la Măldărești, sau cu ideea de locuire armonioasă în mijlocul naturii Olteniei de sub munte, zona de la poalele versantului Buila-Vînturarița fiind, în acest moment, geoparc aspirant UNESCO.

Copilăria la țară e, în cele mai multe cazuri, una idilică. Maturitatea la țară nu e, neapărat, la fel de veselă și fără griji. Care au fost marile provocări, pentru intelectualul de la oraș? 

Cu ulițe asfaltate, iluminat stradal și rețea comunală de apă, cu supermarket la cîteva sute de metri de casă (unde se reciclează și plasticul), cu semnal 4G și cu acoperire din partea tuturor firmelor de curierat (pentru presă, cărți și shopping online), n-aș putea vorbi de provocări. Nu mi-a lipsit decît ce-a lipsit tuturor în pandemie – viața socială, avînd însă marele avantaj al faptului că la țară restricțiile nu s-au resimțit ca la oraș: luni în șir n-am intrat în casă decît ca să mă culc și nu foloseam masca decît câteva minute pe săptămână, când mergeam la supermarket.

A fost mai greu însă în timpul iernii, mai întâi pentru că a fost o iarnă lungă și urâtă (șapte luni de frig, ploi și vânt, fără zăpadă), apoi pentru că, la țară, în timpul iernii resimți mai acut lipsa naturii și a păsărilor (în oraș oricum nu vezi și nu auzi ce lipsește „datorită” betoanelor și zgomotului stradal).

Ești scriitor. Ceva îmi spune că acest episod al vieții tale se va concretiza într-o carte…

Pandemia a oferit multor scriitori timp pentru scris (să nu uităm că scriitorul român are serviciu și scrie în timpul liber), inclusiv mie; dar eu oricum nu scriu decît atunci cînd am ce scrie, cînd m-am eliberat de scrierea precedentă și cînd am acumulat suficient material nou și, mai ales, pofta necesară de a o lua de la capăt. Deocamdată nu am terminat însă nici una dintre cele două scrieri începute și nici nu mă grăbesc, pentru că plăcerea e în scris, nu în publicare.

Multă lume a punctat, ca mare plus al perioadei deprimante de izolare, timpul pentru citit. Oamenii au micșorat, în sfârșit, teancul de cărți care a tot fost neglijat. Tu ești obișnuit să citești metri cubi de cărți, indiferent de vremuri. Poate că-n pandemie ai citit, dimpotrivă, mai puțin.

Nu obișnuiesc să citesc atât de mult pe cît îți imaginezi. Prefer să citesc bine, nu mult, iar în pandemie mi-am permis să citesc mai rar și îndeosebi cărți mai vechi. Mai degrabă am recitit și am recuperat lecturi amânate, iar în ceea ce privește noutățile, am citit doar cât a fost nevoie pentru a mă achita de responsabilitățile de recenzent în Dilema veche și Harpers Bazaar, unde chiar la începutul pandemiei am preluat pagina de carte.

La finalul anului trecut s-au împlinit douăzeci de ani de cînd scriu săptămânal cronici de carte, mai întîi în România literară și, mai rar, în Observator cultural, iar din 2007 în Dilema veche, și în paralel, în tot felul de suplimente culturale și reviste glossy lunare, de la Adevărul literar şi artistic la Psychologie. Conform arhivei mele, în aceşti douăzeci de ani am semnat puţin peste o mie de recenzii, majoritatea despre cărţi scrise de autori români. Ei bine, cred că m-am achitat cum se cuvine, în postura mea de cronicar literar, față de literatura română, astfel că acum îmi propun să citesc mai rar literatură română, adică mai selectiv, fără program sau metodă anume, ghidat doar de propriile gusturi, interese și dispoziții.

Ca să-ți răspund, am citit mai puțin în pandemie și m-am ocupat mai mult de grădinărit, urmând la propriu sfatul lui Voltaire 😊 Așa că nu-mi pare rău.

Pregătești o antologie de proză scurtă. Cum s-a născut colecția cu numele de cod KIWI? Cum se alcătuiește „distribuția” și ce e musai să aibă un astfel de volum?

Antologia KIWI este proiectul meu solo ca editor, după patru ani în care am coordonat, împreună cu Florin Iaru și Cristian Teodorescu, revista de proză scurtă Iocan. Este o fantezie editorială mai veche de-ale mele, conceptul fiind inedit pentru România: o colecție anuală de proze scurte scrise de debutanți, dar gîndite, lucrate și editate împreună cu mine vreme de mai multe luni, plus cîțiva special guests.

În vara anului trecut am organizat aici, la țară, cîteva tabere săptămînale cu cîțiva dintre mai vechii mei cursanți de la atelierele de creative writing ținute împreună cu Florin Iaru în ultimii ani, iar cele mai bune proze, gîndite și începute în tabără, dar definitivate în lunile care au urmat, au fost selectate de mine pentru această antologie, care va avea și cîțiva invitați speciali: doamna prozei scurte românești – Adriana Bittel (cu prima ei proză inedită după mai bine de 20 de ani), Răzvan Petrescu, Marin Mălaicu-Hondrari, Bogdan-Alexandru Stănescu, plus mai tinerii Tudor Ganea și Simona Goșu, cei mai pe val prozatori ai momentului.

Va apărea luna viitoare la Polirom într-o formula grafică splendidă și va fi chiar un număr de colecție, un moment editorial inedit pentru proza scurtă românească. Vă veți convinge 😊

În ultimul an, ai fost nevoit să renunți la proiectele care implicau interacțiunea în lumea reală cu cititorii, cu participanții la cursurile pe care le ții, cu oamenii, în general. Ce-ai învățat despre tine „departe de lumea dezlănțuită”?

Am învățat că pot trăi foarte bine și pot rămîne, vorba ceea, creativ și departe de interacțiunile culturale, de viața socială. Probabil ca mulți alții, am descoperit că trăiam sub o anume presiune că trebuie să inventez și să produc ceva permanent, că trebuie să fiu prezent, să mă exprim și să mă implic în tot felul de evenimente culturale (discuții, lansări, prelegeri, festivaluri etc.), pentru că relevanța și notorietatea, odată cîștigate, trebuie întreținute. Am descoperit însă că acumulasem multe idei care trebuia gândite mai temeinic, mai lent și, poate, din altă perspectivă.

„Departe de lumea dezlănțuită” am putut să-mi pun o oarecare ordine în priorități. Cînd mă voi întoarce la ceea ce numim „viața de dinainte”, voi judeca altfel „cîștigurile” proiectelor în care mă voi implica. La 42 de ani am trecut, cel mai probabil, de jumătatea vieții în care voi mai putea crea lucruri, cu mintea, în numele meu. Cred că e o vîrstă bună să începi să-ți pui întrebarea dacă ceea ce faci, dacă ceea ce scrii și citești merită cu adevărat investiția de timp respectivă. Ca și pandemia, și această vîrstă e tot o bornă.