Cauți niște haine mai acătării că știi că azi e vernisaj la galeria X, din care deja pun story-uri pe insta o grămadă din cunoștințele tale. Nu ești tocmai fan de artistul expus, dar știi că e pe felie cu nu-știu-cine cu care a lucrat acum niște luni la ceva proiect interdisciplinar într-un alt oraș și că dintr-una într-alta… Ajungi ceva mai târziu, probabil deja nu mai e prosecco. Bagi de seamă dintr-o privire vizitatorii importanți de dinăuntru, poate colecționari, cărora vreun Maestru le face turul. Te uiți unde stă lumea la caterincă, vezi câteva fețe pe care le cunoști și dintr-un mișto facil cu o referință comună ești gata anturat. Poate tu nu știi, dar unul dintre ei/ele e posibil să fie mem_arta.

Bucureștiul este o lume mică, asta știm. Cu atât mai adevărat când vine vorba despre zona culturală, unde, în spatele multora dintre inițiativele mult-lăudate, descoperim nu de puține ori aceleași și aceleași nume, care se comportă în feluri ce le sunt deja consacrate.

În acest context își face apariția, undeva în toamna anului trecut, proiectul mem_arta, o pagină de Instagram al cărui content este dedicat exclusiv memelor despre lumea locală a artei. Cu o prezență online în continuă creștere, meme-lord-ul (sau mai pe românește – memarul) misterios satirizează într-un ton acid și cu precizie delicioasă fațetele mundane ale scenei artistice bucureștene, dar nu numai. În calul troian al parodiei, mem_arta strecoară mai mereu o critică instituțională complexă și onestă, dulce-acrișoară pentru cunoscători, care aduce în lumină nu numai tabieturile actorilor de pe scena culturală, cât mai ales tarele sistemice și omniprezente din acest univers restrâns. Tocmai de aceea, cu persoana din spatele mem_arta poți vorbi și mai serios, și mai puțin, despre cum se prezintă situația actuală din cultură, de la pișcotari până la denunțarea infrastructurii găunoase care articulează scena bucureșteană. Bineînțeles, cum altfel decât sub anonimat?

Mem_arta a terminat Arta? Spune-ne câteva informații despre tine, oricât ești dispus(ă) să dezvălui.

Arta a terminat-o pe mem_arta, cu a mic.

Lumea artei este una destul de closed circuit, în care se fac multe miștouri pe la spate. Tu le aduci în față și le faci publice. De ce?

Lumea artei este destul de asemănătoare cu orice alt tip de lume, doar că își creează o imagine mai bună despre sine pentru outsideri. Și ăsta este și motivul pentru care le fac publice – în speranța că, la un moment dat, se va renunța la acest pretins elitism și va fi mai lipsită de prejudecăți.

Câtă memă, câtă artă, galeriile oare te iartă? Cum arată orgoliul în lumea artei?

În general, interacționând din ce în ce mai mult pe căi virtuale, suntem și mai predispuși la a fi lezați foarte ușor, dar a ne și mări, să zicem, „imaginea” despre sine foarte ușor. Aici, ce-i drept, orgoliul este de câteva ori mai mare. Asta și ierarhizarea imaginară a fiecăruia (fie că vorbim de artiști/e, fie că vorbim de galeriști/e) contribuie la dispariția colaborărilor pe termen lung. Nu zic că ar trebui să fim cu toții în uniforme, însă un minim interes comun cred că avem cu toții, mai ales legat de negocierea cu instituțiile publice ori în transparența procedurilor de open-call-uri, de exemplu.

 Portretul unui ,,monden” al zonei artistice din București (sau nu neapărat).

Cel pe care-l vezi la toate vernisajele și care nu știe despre artiștii/lucrările expuse acolo.

Condiția artistului român, foarte pe scurt.

Pe termen nelimitat, ai de ales între timpul și banii pe care îi aloci pentru lucrările tale. Ceea ce este românesc este că și dacă ajungi să nu mai ai de ales, nu există o infrastructură pentru a-ți asigura că nu mai ai de ales de fapt.

 Cele mai acute probleme ale scenei culturale din România la momentul de față, după tine. Go wild.

Cele mai acute probleme în ziua de astăzi sunt cele vechi, însă cu mult amplificate pentru că în situații de criză, pe lângă faptul că acestea se accentuează, cultura cade într-un plan ultim ca prioritate. Din păcate, oricât de bine ar suna lumea artei, ea este dependentă de bani.

Lipsa finanțărilor publice și a apelurilor transparente (ceea ce determină lipsa proiectelor pe termen lung, sustenabile) și pentru că totuși suntem într-o țară așa numit capitalistă, lipsa finanțărilor private sau o înțelegere a importanței pe care ar avea-o acestea la nivel de producție și educație.

Încep de la instituții, pentru că ele sunt punctul de formare al (tuturor) membrilor societății: precaritatea unei educații în ceea ce privește arta contemporană, ceea ce aduce cu ea lipsa folosirii noilor tehnologii în realizarea lucrărilor, lipsa unor inițiative de formare/pregătire a publicului în zona artelor contemporane, perpetua promovare a lui Eminescu/Brâncuși de către Minister și neimplicarea din partea acestuia în susținerea proiectelor relevante, sau măcar în promovarea acestora. Muzeele, expozițiile temporare realizate în ele și comunicarea acestora cu echipe mai dinamice.

Continui la inițiativele private, aici trebuie să recunosc că am observat o evoluție în unele cazuri, evoluție în sensul de mers la târguri, încercări de poziționare pe o scenă globală, însă sincer, mi se par destul de puține.

Și închei cu modurile în care sunt sau nu integrați absolvenții într-un circuit. Sunt câteva spații de proiecte, câteva open-call-uri mai deschise și, ce-i mai mișto în ultima vreme, câteva inițiative proprii de a-și deschide spații sau de a se organiza ca asociații, care devin, evident, la rândul lor, circuite închise, dar sunt acolo.

 De ce crezi că mema nu este utilizată mai des ca mijloc de critică în România?

Pentru că în România există oricum o deficiență în privința criticii. Există critică-n sport, veșnicele mese rotunde în jurul politicii, și poate critica de palier, unde se bârfesc vecinii sau se dezbat serialele TV, dar cred că asta nu se mai practică, nu mai există acel fel de apropiere. Altfel, critica în registrul artei.ro? Slăbuț tare, timid și nefinalizat.

În acest sens probabil și mema: lansată în habitatul ei, cel de „dumă și nimic mai mult”. Este un pattern preluat, unul care funcționează din inerție dar care la noi, deocamdată, nu se duce mai departe. Funcționează într-un registru de autosuficiență, una din păcate prea îmbrățișată și la nivel mai amplu.

Câteva pagini de meme despre artă din străinătate la care te uiți.

Astea cunoscute: freezemagazine, jerrygogosian și non-art related (sau poate?) quentinquaratino ca exemplu de bună practică a unei pagini de meme-uri (chiar dacă destul de politizată).