• No products in the cart.
TOP

Nicolae Comănescu: „Niciodată n-am pictat ca un pictor. Să mă uit la o creangă de măr două luni cum înflorește și să pictez”

Întâi de toate, pentru că nu avem răbdare…Ce ne poți spune despre expoziția pe care o vei avea la Reșița, vara asta? Postările din online spun foarte clar că lucrezi la un proiect acolo.
Există un proiect cultural în desfășurare la Reșița acum. Este vorba despre reabilitarea fostei clădiri Pittner. Casa a fost construită în secolul XIX, pentru familia învățătorului August Pittner și acolo a funcționat o școală primară civilă. Multe generații au învățat acolo, până la naționalizarea clădirii, în 1948. Apoi, până în 90, locul a fost folosit ca adăpost pentru familii cazuri sociale.
Am fost acolo de mai multe ori, am văzut locația, care este acum o ruină totală. Casa Pittner trebuia să moară, să cadă. La un moment dat toți credeau că o să se dărâme, dar Primăria Reșița s-a apucat să facă un proiect de restaurare. Toți au râs, au zis că nu se poate, că în halul în care e nu mai ai ce să faci. A reușit, totuși, să demareze un proiect de restaurare, care a primit fonduri. Va fi transformată într-un fel de centru cultural, cu ateliere de pictură, de pian, de ceramică. Va fi și un spațiu de expunere.
Ei bine, în cadrul acestui proiect sunt inclus și eu. Urmează să fac ceva despre care nu pot încă să povestesc pe larg. Cert este că se leagă de ce am mai făcut în trecut, în picturile în care am folosit praf și pământ din numite locuri, de exemplu lucrările cu Moara lui Assan. Am tot săpat, am căutat și am descoperit ce a fost acolo. Sunt entuziasmat, mai ales că este un soi de renaștere și că are un corespondent în trecutul meu. Să vedem ce o să iasă.
Te gândeai că vei mai reveni asupra acestei idei?
Da, eu nu las niciodată cu totul deoparte ceea ce am făcut. E posibil să las să treacă 5, 7, poate 10 ani, dar cumva mereu revin la lucruri. Inclusiv la elemente precum amestecul între planuri, între perspective și până la folosirea materiei din locul pe care îl pictez. La fel și pentru Reșița, o să folosesc tot felul de materiale, pământuri, prafuri, nămoale de prin zonă. Unde nu o să am exact tonul care îmi trebuie o să folosesc alte materiale pe care le mai am. M-am apucat de făcut vopselele, dar sigur mă voi mai duce la Reșița, să mai adun niște materiale. Văd deja culorile lucrărilor și gestul lor. Rămâne de văzut rezultatul final. Vernisajul va fi la începutul toamnei. L-am programat întocmai ca să fiu presat să lucrez și ca lucrurile să se întâmple repede.
Dacă tot vorbim de reveniri…Bucureștiul a fost un protagonist în lucrările tale, ca un adevărat personaj. L-ai pictat cu materialul său de bază, cu praf. Astăzi, te mai inspiră orașul? Sau este Bucureștiul și el, epuizabil? Praful pare să nu fie, totuși.
Nu ai cum să epuizezi Burcureștiul. El e crocodil bătrân și tot timpul se reinventează. Zici că o duce mai bine și că se schimbă, apoi vezi că încă trăiesc lucrurile vechi. Cu siguranță o să am reveniri. Nu urmăresc asta, dar știu cum funcționez. Mulți amici curatori îmi spun că e foarte greșit că schimb stilul de lucru și că nu am un stil previzibil, însă privind înapoi mi se pare că fac același lucru și am aceleași căutări. Sunt convins că o să revin la București și tot ce înseamnă pământul, praful, plumbul din plămâni și corupția.
Spui că revizitezi idei din trecut. Arta ta este, însă, foarte diversă în stil și în abordare plastică. Când îți dai seama unde vrei să ajungi cu o lucrare sau cu o serie de lucrări?
Niciodată n-am pictat ca un pictor. Adică cum se duc pictorii în atelier și se uită la o creangă de măr două luni cum înflorește, și pictează. Sunt obișnuit să răspund sau să acționez ca și cum aș face parte dintr-un context. Ce iese de acolo iese tot Comănescu, însă totul este ca urmare a ridicării la fileu a unei probleme, a unei situații. Trebuie să răspund la ceva, inclusiv când mă enervez. De exemplu, seria cu prafuri din Berceni are un astfel de început. M-am enervat din cauza prafului din cartier. Schimbau asfalturile și bordurile și era un praf infernal. Eram nemulțumit că îmi intra tot timpul praf în culori. Par expresionist eu cumva, n-ai zice că sunt atent la prețiozitatea culorii în sine, deși sunt. Atunci mi s-a dat grila peste cap. Mi-am zis: intră atât de mult praf încât nu are sens, mă apuc și lucrez cu praf, asta e, așa îmi cere karma colectivă. Praful în sine conține politica și corupția din România. În principiu eu nu vreau să fiu un activist, însă pe altă parte, trebuie să dau măsura prezentului cumva. Nu pot să fac floricele.
Uitându-te la ultimii 25 de ani, care sunt cele mai mari schimbări prin care crezi că a trecut scena artistică de la noi? În ce moment au început lucrurile „să se miște”?
Nici nu știu să punctez niște momente precise în care am văzut că lucrurile încep să meargă. Cu siguranță pot să spun despre apariția galeriilor private, începând cu H’art și cu Galeria Posibilă. Chiar dacă inițial au fost puține, totuși ele au însemnat o speranță atunci. N-am văzut foarte clar cum lucrurile astea încep să se întâmple, pentru că nu puteam lua distanță, noi eram chiar șuruburi în comunitatea mică de atunci. Prima expoziție MNAC, COOP 02, pe când muzeul avea sediul în spațiul Kalinderu a fost făcută de noi, de Comănescu, Florin Tudor, Dj Mike și Mona Vatamanu, încurajați și susținuți, bineînțeles, de Ruxandra Balaci și de Oroveanu. Eram printre primii angajați ai MNAC, dar apoi mi-am dat demisia pentru că mi-am dat seama că nu îmi place să vin la program.
Cred că astea ar fi niște jaloane: apariția galeriilor și apariția muzeelor, MNAC și, mai recent, MARe, care este o inițiativă excelentă, pentru că creșterea se face și instituțional.
Azi învățăm la facultate despre Rostopasca, la cursul de artă românească în secolele XX-XXI. A fost vreun moment, atunci, când v-ați dat seama de dimensiunea „revoltei” voastre? De faptul că veți rămâne în istoria artei contemporane românești?
Rostopasca a fost o disperare, o revoltă. Nu am avut în vedere asta în niciun moment. N-am avut în vedere nimic. Ne sileam să nu privim în viitor pentru că viitorul era total negru. Știam că e negru și făceam antrenamente să nu îl vedem. Trebuia să răspundem la ce exista atunci și acționam doar în momentul acela. Încercam să ne creăm un psihic pozitiv cu puterile noastre, fără bani de materiale, fără locuri de expunere, fără nimic. Tocmai de asta 80% din lucrările Rostopasca s-au și pierdut, pentru că erau făcute pe tot felul de cartoane putrezite și tinichele. Dar asta nu însemna nimic pentru noi, care lucram în continuare și ne propusesem să nu ne oprim.
Noi nici nu ne luaserăm încă diploma pe 1 iunie, când am început ca înecații să atacăm, cu Non Stop Painting. Ni se părea că trebuie să facem ceva, să reacționăm cumva, pentru că asta era singura șansă. Pur și simplu alergam pe sloiuri de gheață, iar dacă stăteam pe loc se ducea sloiul de gheață la fund. Așa era atunci.
Au fost câțiva oameni: Adrian Guță, Ruxandra Balaci și Mihai Oroveanu, care ne-au cunoscut și ne-au recunoscut. Oroveanu ne-a întrebat dacă mai vrem benzină să dăm foc la ceva. Ne-au văzut că suntem și că reacționăm cu putere inventată și făcută fără resurse. Eram ca niște fiare dezlănțuite. Apoi, chiar dacă nu ne-am așteptat nici o secundă la asta, câțiva ani mai târziu lucrurile au început să vină înapoi și să fim recunoscuți.

Post a Comment

X