TOP

Nicu Ilfoveanu despre noua expoziție de la Galeria Posibilă

Până în data de 2 februarie 2022, la Galeria Posibilă se poate vedea expoziția lui Nicu Ilfoveanu, „Tipizate/Phantom Inventory”. Ea propune o plimbare prin arhiva fotografică a artistului, fără a fi, însă, o retrospectivă. Consultarea unor lucrări mai vechi poate naște idei noi, care să fie valorificate în prezent, cu o altă viziune artistică, ce ține de momentul trăit. Propagarta a stat de vorbă cu Nicu Ilfoveanu despre demersul artistic prezentat în iarna aceasta la Galeria Posibilă și despre aspectele sale cele mai interesante. Am întrebat despre titlul în română și în engleză, despre diferența nuanțată între retrospectivă și inventar, în contextul expoziției, dar și despre practica fotografică personală. 

Tipizate/Phantom Inventory este expoziția personală care se vede acum la Galeria Posibilă. Înțelegem că este vorba despre o „expunere a practicii”, o vedere în atelier și înăuntrul proceselor care au loc acolo, dar și o plimbare prin arhivă. Care a fost punctul de pornire, ideea de la care a plecat expoziția?

Punctul de pornire pentru expoziție a fost chiar cuvântul tipizat, care are ca rădăcină tipar și tipologie, de aici vine și greutatea de a traduce titlul. Pentru că în engleză la tipografie, nu se spune „typography”, asta se referă la corpul de literă, iar noi ne-am legat exact de acești doi termeni, tipar și tipologie. Astfel am legat ideea expoziției de cea a cărții, pentru că și seriile de fotografii pe care le fac sunt gândite să fie legate în această formă. Intervine, apoi, în această schemă, și cuvântul tipologie, bineînțeles, pentru că în ultimele serii am lucrat cu personaje, cu Steampunk Autochrome, prima serie pe care o vedeți în expoziție, reprezintă momentul în care am încheiat zona mea de fotografie în care nu sunt oameni, ci mai degrabă peisaje. De la SPA încoace, asta însemnând cam de prin 2007-2008, când lucrez serii de fotografii, le duc pe o perioadă lungă de timp. Finalul îmi place să-l las deschis, nu pun un punct foarte clar unei serii, pot să mă întorc oricând la ea. Revenind la legătura cu titlul, după această serie cu care începe expoziția, tratez aproape toate seriile cu personaje, așadar cu tipologii. În seria cu bâlciuri, de exemplu, mă interesează mai ales tipologiile de oameni și adunăturile, mulțimile.

După stabilirea titlului în română a intervenit problema traducerii lui în engleză. Am început să ne gândim cum ar fi potrivit să îl traducem și am dat peste acest Phantom Inventory, care nu e doar o traducere, ci un concept ale cărui valențe au dus mai departe demersul expoziției. A aparut ideea de inventar, pentru că mai degraba este vorba despre un inventar decât despre o retrospectivă, dar un inventar fantomatic, o prezență prin absență, o lipsă.

„Phantom inventory=Phantom inventory happens when your products appear to be available at a retail store within a retailer’s inventory system but are actually missing or out-of-stock.”

În expunere sunt fotografii sau proiecte care fac parte din serii mai vechi din cariera ta. Publicul poate revizita, astfel, alte perioade din operă, privită în ansamblu. Spune-ne puțin despre aceste lucrări mai vechi pe care le vedem acum. Oferă expoziției un caracter retrospectiv?

Din seria SPA, cu care începe expozitia, sunt două lucrări pe care nu le-am arătat la momentul acela. Am mărit două negative din perioada respectivă, iar unul dintre ele este chiar din 1998, cu mult înainte de a începe seria SPA în mod concret. Este o imagine pe care am descoperit-o acum, o uitasem, însă am ales să o introduc în expoziție, pentru că mi-am dat seama că ea prefigurează o serie începută mai târziu.

Toate sunt lucrări care nu au mai fost arătate vreodată. E simplu pentru un fotograf să aibă o sumă de negative și să știe că un negativ se finalizează într-o lucrare. Da, e un proces tehnic simplu: iei negativul și îl transpui pe hartie. Însă nu e numai atât, o imagine poate să îți nască o idee și cu aceasta să faci alte imagini sau alte conexiuni. Fiind vorba despre un negativ pe care l-am făcut acum ani de zile, eu mă raportez la el ca și cum nu îmi mai aparține. A trecut atât de mult timp încat nu mai e o chestiune imediată, la care să-mi stea mintea acum . Mă gândesc la ceea ce a fost atunci, la acel context în care am realizat fotografia, astfel am posibilitatea de a impune o idee acum asupra unei imagini concrete de atunci, dar imaginea de atunci este cea care naște ideea. De aceea povestea cu expoziția retrospectivă nu se potrivește neapărat. O retrospectivă nu presupune neapărat un dialog, ci mai degrabă o privire către ideile din trecut, însă în această expoziție este vorba despre o imagine veche care a născut o idee nouă.

Este în expunere și diploma mea de licență. Ceea ce vedeți este o copie în pozitiv a clișeului de 6×7 cm după care am făcut atunci un panou de 2 pe 3 metri. În forma sa neprelucrară în atelier, acest clișeu de laborator are acum caracterul unei lucrări de sine stătătoare. Tema diplomei mele de licență a fost în sine o „retrospectivă ”, pe acest panou mare am pus toate copiile contact ale negativelor, acestea fiind toate imaginile pe care le-am făcut eu de-a lungul școlii. Ea este o copie contact a unor copii contact.

Înțelegem că expoziția este o plimbare prin arhivă și că multe dintre lucrările din serii mai vechi, nearătate până acum, ți-au inspirat idei noi. Sunt fotografiile suprapuse, realizate în tehnica supraimpresiunii, un astfel de exemplu? Povestește-ne puțin despre ele..

De multe ori, și o întâmplare poate să nască o idee. Cum pe mine mă interesează procesul tipografic, merg la tipar și stau la mașină alături de echipa de tipăritori, ca să dau BT-ul (bun de tipar), și nu pot să nu observ maculatura, mai ales că de multe ori pe aceasta apar imprimate scene surprinzătoare datorate suprapunerilor. Scurtă explicație: după ce se calibrează mașina de tipărit pentru o coală, urmează alt set de plăci pentru următoarea coală, altă calibrare, alte maculaturi, hârtii de tipar, si tot așa. Astfel că m-am gândit să folosesc probe de la propria mea carte drept maculatură. A fost o chestuine de lucru foarte din scurt, pentru că nu poți să ții oamenii de la tipar pe loc. A trebuit să fiu rapid, să selectez pe loc imaginile, astfel că au apărut apoi lucruri care m-au frapat și pe mine la propriile imagini. Îmi place să lucrez cu surpriza. Imaginile acestea par foarte elaborate și dense, dar timpul și ritmul de lucru a fost scurt și alert. De altfel nici nu avea cum să fie mai lent, din cauza procesului tehnic.

În martie 2021 ai avut o expoziție la Iași, la Galeria Artep. Există o legătură între aceasta și expoziția deschisă acum la Galeria Posibilă?

Da. Expoziția de la Iași, la Galeria Artep, a fost realizată în cadrul unui plan expozițional anual cu două expoziții de fotografie. Una a mea și una a lui Matei Bejenaru. Cumva expoziția de la Galeria Posibilă vine în continuarea expoziției de la Iași, care a fost un punct de pornire pentru această plimbare prin seriile trecute. Am dus acolo câteva lucrări vechi din seria SPA, ce erau expuse în România pentru prima dată. Am mai făcut o extrapolare a seriei cu bâlciuri, la care lucrez de câțiva ani și care nu este terminată. Finalitatea ei va fi o carte, dar ideea este încă într-o formă incipientă. Acum un an nu aveam de gând să expun deloc în perioada pandemiei. Tocmai această extrapolare a seriei cu bâlciuri m-a făcut cumva să spun: da, totuși o să expun. Seria cu bâlciuri este plină de culoare. Pentru Artep am ales să fac un tiraj de imagini alb-negru din aceste negative. Cumva acesta a fost răspunsul meu la perioada pandemică, când fix de mulțimi de lume nu putea fi vorba. Este, deci, o extrapolare a seriei, cu imagini lucrate în laborator, transformate în alb și negru, recardrate, fapt care transfigurează imaginea. Una din lucrările lucrate astfel este cea prezentată aici în galerie, „Drăgaica”, mărită cât mai mult posibil pe suport fotosensibil, adică până la maximul tehnologic al rolei de hârtie fotografică, în cazul de față 1 metru și 8 centimetri.

Vor mai urma expoziții de tipul acesta, după cea de la Artep din Iași și de la Galeria Posibilă din București?

Nu, nu cred. Nu este genul de expoziție pe care să o repeți. Cred că această călătorie în arhivă trebuie terminată, nu o poți lăsa deschisă la nesfârșit. Nu vreau să perpetuez starea asta de atelier, care nu este foarte comodă. Te ține în priză, într-o stare de mijloc.

Totuși, expoziția de la Galeria Posibilă durează până în februarie 2022, iar eu îmi dau șansa de a o mai schimba în timpul acesta. Ea are caracterul de atelier pe care îl vom discuta, și atunci de ce nu, aș putea să mai aduc ceva nou la început de an, în aceeași expoziție.

Textul de prezentare al expoziției pune accent pe importanța atelierului și a proceselor creative ce au loc acolo, dar subliniază faptul că nu este vorba, în expoziție, de intenția de a „muzeifica”. Care este, de fapt, intenția expoziției cu privire la spațiul de lucru?

Prin felul cum a fost gândită expoziția, o privire în arhivă, nu avea cum să nu apară caracterul acesta de bucătărie de atelier. Se văd aspecte din atelier, dar nu am vrut să ma prevalez de detaliile tehnice specifice acestuia, care țin și de un soi de intimitate. Este totuși o expoziție și nu vreau să ne prefacem că intrăm într-o cameră de lucru. A venit însă ideea acestei imagini sub formă de tapet care umple spațiul expozițional de jos în sus și de la stânga la dreapta, aproape ca un soi de dioramă, la prima vedere poate să te pacălească că este acolo. Nu este doar o scenă cu o fereastră, este o imagine din perioada în care lucram la una din cărțile mele de fotografie și este o altă formă de a arăta cartea aceea. Este o imagine de documentare care se constituie într-o imagine fotografică tip metaforă, iar în expoziție are rolul de iluzie optică.

De ce crezi că este important, pentru vizitator, fie el cunoscător sau nu, să „vadă” fotografia ca pe un proces, o succesiune de metode creative care duc, în final, la ceea ce se vede pe hârtie și, în cadru expozițional, pe perete?

Tehnica fotografică poate fi apropriată de oricine, e o chestiune pe care o înveți relativ ușor, după care cel mai bine o deprinzi singur, experimentând. Vizitatorul poate să fie implicat rapid, înțelegând niște scheme tehnice și poate să-și aproprie imaginile. Apoi, fotografiile din expoziție nu sunt genul de imagini fotografice point and shoot, „punct ochit, punct lovit”, ele implică un timp important între momentul fotografierii și momentul printului. În timpul în care lucrez fotografiile în laborator, tratez imaginile într-un mod care mai degraba ține de pictură, de limbajul vizual al acestui mediu clasic. Aparența asta se observă mult la lucrările din seria SPA, pentru că procesez culoarea. Ceea ce este între momentul fotografierii efective și momentul printului, al produsului finit, este foarte important.

Există diferențe între publicul de la noi și cel din afară, în relație cu fotografia?

Da, este o diferență de percepție, din cauză că acolo piața de fotografie este mult mai dezvoltată și astfel imaginea fotografică mai dorită. În consecință, atunci când vorbești despre fotografie, te justifici mai puțin și fabulezi în voie, adică nu ceri, ci oferi. Vorbești mai degrabă despre ideile care creează scena și nu despre scena în sine – la scena fotografiată mă refer, nu la scena de artă. Însă lucrurile au început să se nuanțeze și aici, pe scena noastră artistică. Iar apropos de retrospectivă, chiar dacă eu însumi simt încă nevoia unor justificări, trebuie să mărturisesc că pur și simplu am mai puțină răbdare pentru ele.

MAI MULTE DETALII ȘI IMAGINI DIN EXPOZIȚIA LUI NICU ILFOVEANU PUTEȚI VEDEA AICI

 

 

Post a Comment