Alin Boeru este un scenarist şi regizor român, născut în 1987, în Ploieşti.  Din 2006 locuieşte în Bucureşti și, deși a avut tangențe cu domeniul cinematografic, pe platou (regie, actorie, producţie, supervizare scenariu), dar şi în afara lui (scriere scenarii, promovare artistică, implicare în organizarea unor festivaluri de film din România etc), de-abia din 2022 a renunțat la viața de corporație pe care o avea de peste 10 ani, pentru a se dedica total realizării de filme. Este unul dintre membrii fondatori ai grupului independent de producţie cinematografică Baia Băieților, alături de Răzvan Oprescu și Vlad Ghinea. Din 2020, colaborează cu Wearebasca, casa de producție care a și produs primul său documentar de lungmetraj – De Ce Scriu Ăștia Pe Pereți? – primul documentar românesc despre graffiti și street-art.

Încercând să se depărteze de o abordare clasică, centrată doar pe universul uneori ermetic al acestei culturi urbane, filmul prezintă incursiunea unui outsider în lumea oamenilor cu spray-uri și poftă de adrenalină. Cele două realități se ciocnesc uneori, regizorul, devenit parte activă în film, lovindu-se de toate diferențele dintre personalitatea sa și cea a oamenilor pe care îi descoperă. Istoria agitată a ultimilor 30 de ani de graffiti și street art este prezentată prin materiale de arhivă și mărturii, opunându-i-se calmitatea unei vieți normale dusă de un om care, până recent, doar a trecut pe lângă zidurile colorate, întrebându-se cine sunt cei care le aduc la viață, dar temându-se să își asume riscuri.

De unde a plecat curiozitatea ta pentru graffiti?

Prin 2014 am început să fiu mai atent la tot ce se întâmplă în jurul meu, în drum spre și de la muncă sau atunci când mă plimbam prin oraș. Începusem să notez conversații care se auzeau în jurul meu, să fotografiez înscrisuri amuzante de pe ziduri, încercând să încapsulez cumva felii de viață din spațiul prin care îmi desfășuram activitatea. Așa a apărut Regia Autonomă de Trăit în Comun, care a strâns peste 12.000 de urmăritori în online, curioși să descopere și ei orașul și oamenii care îl populează. Simplelor înscrisuri li s-au adăugat taguri, piece-uri complexe de graffiti și lucrări de street-art. Preocupându-mă mai mult de lucrurile care mă înconjoară, am început să apreciez mai mult hazardul întâlnirilor cu diferite conversații sau pereți, fiecare drum banal din punctul A în punctul B transformându-se într-o călătorie pe traseul căreia nu știu ce voi descoperi și mă va surprinde.

De obicei graffiti-urile au doar niste taguri sau nume, fără să-i cunoaștem pe cei care le-a făcut. Cum i-ai gasit, cum i-ai cunoscut pe grafferi și care a fost procesul de documentare?

„Am avut oameni” – ar fi răspunsul simplu. 😊 Cel elaborat presupune menționarea a două nume esențiale pentru acest proiect: John Dot S și Robert Obert. Prieteni vechi de-ai mei, din Ploiești, ambii street-artiști, având gândul de a realiza cumva o îndosariere a ultimilor peste 30 de ani de istorie artistică stradală. Făcând parte din această mișcare, ei au fost cei care mi-au înlesnit accesul la oamenii din spatele numelor vopsite pe pereți, validând, în același timp, abordarea mea asupra subiectului: un outsider imersat în ascunzișurile acestei culturi urbane. După obținerea finanțării din partea Centrului Național al Cinematografiei și demarării oficiale a proiectului, ei au devenit și producători executivi ai filmului.

Inițial, am început să citesc foarte mult despre artiștii cu care urma să vorbim, le studiam lucrările, aparițiile, interviurile. Însă, nu după mult timp, mi-am dat seama că totul devenea foarte formal și curiozitatea mea nu funcționa întru totul corect. Așa că am făcut un experiment de a merge la interviuri cunoscând cât mai puține lucruri specifice despre ei. Mi-am imaginat că sunt un trecător obișnuit de pe stradă care are, întâmplător, ocazia de a se întâlni cu autorul unui desen pe lângă care trece și căruia are posibilitatea de a-i pune toate întrebările care-i trec prin cap, atât cele de ordin personal, cât și cele despre mișcare, la nivel global.

În paralel cu interviurile, documentarea mea a cuprins studierea multor ore de materiale de arhivă (foto-video), analizarea unui număr mare de filmări de la Revoluție și de la mineriade, vizite la CNSAS (pentru un capitol care nu a mai apucat să intre în produsul final), ascultarea de podcasturi, vizionarea multor filme despre graffiti și street-art.

Crezi că muralele sunt doar o parte mai “educată” a graffiti-ului?

„Educată” e un cuvânt care poate duce în mai multe direcții. Pe de-o parte, poate fi vorba de educația formală, din universități de profil artistic sau, pe de altă parte, de cea „a străzii” – pe care membrii comunității o fac permanent. Am cunoscut grafferi fără o educație formală care creau murale impresionante, în diferite contexte oficiale, continuând să activeze independent în spațiul public, ca grafferi, dar și muraliști școliți care nu făcuseră niciodată lettering sau ceva ce ține de graffiti.

Nu există, neapărat, un consens în această lume. Dacă-i întrebi pe grafferi, îți vor spune că fără graffiti, nu ar fi existat muraliști. Dacă-i întrebi pe cei din urmă, mulți dintre ei îți vor spune că pregătirea grafică e cea care i-a adus să deseneze pereți de mari dimensiuni.

Eu cred că lucrările murale sunt la fel de importante în spațiul public comun precum graffiti-ul, tag-urile sau arta stradală clandestină. Sigur că, din punctul de vedere al unui public neinițiat, o pictură murală va fi mult mai valoroasă și mai apreciată, găsindu-i-se un sens și fiind considerată „artă”, doar pentru că este mai ușor de decriptat, pe când „mâzgălelile neinteligibile” ar trebui să dispară, ele nefăcând altceva decât să murdărească un spațiu și să-l facă „mai urât”.

Ce probleme ai întampinat de-a lungul procesului de creare a filmului?

Problemele au fost diverse și nu ne-au dat timp să ne plictisim: după niște discuții informale cu artiștii ce ne povesteau lucruri fabuloase pe care abia așteptam să le înregistrăm, mergeam la filmare și nu mai erau de acord să le povestească pe cameră, sau deveneau foarte crispați și self-aware, ajungând să nu putem folosi (mai) nimic din acel interviu. O altă problemă a fost aceea că multe dintre interviuri prezentau doar un strat superficial al celui/celei cu care vorbeam, fiind precauți permanent cu tot ce spuneau. Interesându-mă o conexiune reală cu omul din fața mea, am prețuit foarte mult momentele de sinceritate și vulnerabilitate pe care mi le-au oferit, ele fiind și cele care au ajuns în produsul final, considerând că, prin intermediul lor, cineva din exterior poate fi mai curios cu privire la fenomenul din care ei fac parte.

„Problemele noi” cu care ne confruntăm acum, în etapa în care filmul este „închis” și pregătit de întâlnirea cu spectatorii, sunt legate de distribuția pe care trebuie să o facem independent. Interesul publicului român pentru film românesc, documentar, pe un subiect de nișă, îmi dau seama că nu este la cele mai înalte cote. Sprijinul din partea instituțiilor specializate pentru ca astfel de filme să ajungă pe cât mai multe ecrane nu este cel mai solid, astfel încât ajungem să fim creativi în ceea ce privește locurile și modalitățile prin care „împingem” acest film către oameni, apreciind enorm fiecare invitație de proiecție a filmului din partea unor festivaluri sau evenimente independente.

Ce a schimbat în tine proiectul acesta?

Când am început proiectul ăsta, eram angajat la o corporație și destul de multe dintre filmări se făceau în weekend, în zilele de concediu sau sărbători legale. Aveam un loc călduț și doar mă jucam cu ideea realizării unui film. Pe măsură ce îi cunoșteam și vorbeam cu ei, îmi dădeam seama cât de diferit sunt eu de această lume. Aproape toți aveau în comun un lucru care mie îmi lipsea: asumarea. Unii făceau graffiti de peste 20-25 de ani, dedicându-se total acestei activități, improvizând surse de venit care să le finanțeze acest stil de viață, care îi făcea să se simtă împliniți. Inspirat cumva de ei, de la un punct încolo, am luat decizia de a demisiona de la compania la care lucram și de a mă dedica și eu total filmului și tuturor aspectelor ce țin de această lume: scenaristică, regie, producție, actorie. De peste un an și jumătate am acest statut de „freelancer” care descoperă lumea și care caută soluții de supraviețuire. Deși nu e cel mai fericit context în care am luat decizia (post-pandemie, economie în declin, război la granițe, creșteri pe piața imobiliară, finanțări reduse în domeniul cinematografiei) mă trezesc mult mai fericit în fiecare dimineață și mult mai determinat să lucrez pentru mine și pentru proiectele pe care le am în cap (scurtmetraje și lungmetraje de ficțiune, miniserii TV, documentare, clipuri muzicale).

Enumeră te rog câteva dintre muralele care ți-au atras ție atentia in România ultimilor ani.

Sunt multe muralele care îmi atrag atenția, din considerente diferite, dar voi face un exercițiu și voi alege, în primă fază, doar 3:

„Leopardul tăcerii” (KERO, OCU, IRLO) – București – la intersecția dintre Calea Griviței și Budișteanu – mi-a plăcut multitudinea de straturi și mesaje reunite în această lucrare: unitatea din interiorul comunității de graffiti și street art, comentariu social politic, critică, poezie, statement.

Pictura murală de peste 500 mp din centrul Sibiului – „#Community” (Sweet Damage Crew) – o demonstrație de forță în materie de versatilitate a stilului și o tușă extrem de personală prin includerea unor portrete importante pentru artiștii care alcătuiesc acest crew.

„Comunitatea creează schimbarea” (Wanda Hutira) – Giurgiu – Padurea Comunitară Cama – îmi plac foarte mult lucrările cu mesaj, iar cele ale Wandei garantează aproape întotdeauna acest aspect;