
Augustin Cupșa de vorbă cu Viorica Iacob : „Țăranca română n-avea timp nici să moară”
Viorica și Gheorghe Iacob sunt doi artiști plastici care au lăsat semne și simboluri vizibile în București – dacă intri la Teatrul Național și vezi tapiseria uriașă* din holul mare sau dacă treci pe bulevardul Dacia și remarci murala de pe facultatea de Matematică, ei bine, acestea sau sunt doar două dintre lucrările de mari dimensiuni pe care le-au realizat Viorica, respectiv Gheorghe Iacob. Pe lângă acestea stau sute, chiar mii de lucrări, desene, picturi, sculpturi în lemn sau în piatră, obiecte de artă decorativă care astăzi își găsesc firesc locul în atelierul lor, unde se pregătește unul dintre cele mai noi și atrăgătoare muzee din București, administrat de Olga Vintaniuc și Fundația Viorica și Gheorghe Iacob. În 2020 s-a stins din viață artistul Gheorghe Iacob, dar Viorica, ajunsă la vârstă de 88 ani respiră o incredibilă frumusețe și dragoste de viață care face ca atelierul lor să fie viu și plin de lumină. Prea bine meritat, pe 5 aprilie 2024, la Muzeul Național Brukenthal s-a vernisat expoziția IN|SHADOW Viorica și Gheorghe Iacob, curatoriată de Ana Negoiță și Alexandra Runcan.
Doamna Viorica, de când ne-am văzut prima dată am avut senzația nu doar a unei simplități naturale pe care o respiră atelierul construit împreună Gheorghe Iacob, ci a unei estetici în sensul ei clasic – armonie, echilibru, dar mai ales rigoare. Iar această rigoare am simțit-o, poate influențat de discuțiile cu dvs, legată de ordinea pământului, a felului în care își rânduiau țăranii viața în respectul legilor nescrise ale pământului care îi hrănea. Haldor Laxness scrie frumos și atent că pământul se face din trecut, în sensul organismelor care trec și devin pământ, pe care alte ființe vor păși, din care se vor hrăni. Ce înseamnă pământul și locurile casei pentru dvs? Ce vă aduceți aminte prima dată când vă gândiți la Găvănești, satul în care v-ați născut? Cum ați descoperit acolo arta populară? Unde se termină arta populară și unde începe arta cultă?
Într-adevăr m-a impresionat pământul, în copilărie nu conștientizam dimensiunea sa profundă, dar vă rog să mă credeți, când vedem pământul arat, negru, și întinderea nesfârșită și orizontul care îmi părea infinit, aveam emoții. Aș fi vrut să ajung să îl ating, asta țin minte. Dar ca să înțelegeți ce înseamnă pământul pentru orice om, pentru orice locuitor din zona Bărăganului, și cred că și în Transilvania, și în Moldova e la fel, am să vă relatez în câteva fraze viața țăranului care reprezenta 70-80% din populația României, după statisticile lui Dimitrie Gusti și ale etnologilor. Ei bine, pe atunci viața unei familii era aproape ca o feudă – nu intra nimeni, nu se vizitau, decât la Sărbători și erau atât de ocupați vară, iarnă, că nu vă puteți imagina ce înseamnă să muncești, cam 9 hectare, ceea ce însemna 18 pogoane, cam așa aveau țăranii la noi. Și ca să le muncești, cu două mâini, un cal și o căruță, că nu erau mijloace moderne, adică, să sapi fiecare pogon să-l ari, să-l seceri cu secera, apoi cu coasa, era multă muncă pentru o familie și munceau de la mic la mare, toată lumea muncea, și pe lângă munca pământului, de care depindea viața lor, aveau acasă o vacă sau două, 10-20 de oi, un cal, doi, boi, găini, curci, gâște, rațe care trebuiau îngrijite zi de zi, adică trebuia să le dai hrană, dimineața să le iei așternutul, să le pui altul, să le dai apă cu găleata. În Bărăgan nu erau meșteșugari, erau agriculturi, nu erau nici negustori, nu vindeau decât grâu, grâul îl duceau la cea mai apropiată gară și îl vindeau la negustori și ajungea în străinătate, mergea până în Anglia. Și venea înapoi făină, deși făină venea și de la morile din țară, sau chiar dintr-un sat apropiat, unde era câte o moară. Deci singurii bani care le veneau, erau de la grâu, și din ei își plăteau impozitul și cumpărau sare și petrol. Și mai cumpărau pentru stăpânul casei o pereche de bocanci, restul îmbrăcămintea o făcea mama, vă închipuiți, cultiva cânepa, făcea snopi și o punea să se usuce un pic, pe urmă o punea în apă să se moaie partea lemnoasă, o scoteau din apă, o puneau iar la uscat, după aia luau snopii și o melița. O dădeau prin darac și făcea caiere pentru tors. Torcea cânepa și țesea o pânză, o puneau pe câmp să o albească și apoi o tăia și o cosea. Și așa își îmbrăcau familiile copii, în casă se făceau cămăși, pantaloni, toate rândurile de haine. Femeile trebuiau să știe să coasă, să croiască. La fel, lâna, o spălau, o torceau și o țeseau. Deci țăranca n-avea timp nici să moară.
Ele își făceau iile pe care le decorau, făceau fota pe care iarăși o decora, prosoape de cânepă, de borangic, toate erau făcute de țărănci în gospodărie.
Ceramică, olărit? În Bărăgan nu erau centre de ceramică, pământul era pentru agricultură, pentru ceramică îți trebuie un pământ special. În Oltenia era pământ bun pentru ceramică, la Horezu, de exemplu, de acolo veneau căruțe cu ulcioare, străchini, fel de fel de oale și vase, și făceau schimb în sat, cu porumb și grâu. Era un troc.
Una dintre lucrările care mi-au rămas în minte, de la dumneavoastră, și nu doar mie, de exemplu, și Anei Negoiță, e seria „Pământ arat”, o serie non figurativă, care îmi sugerează o „socoteală”, o socoteală necunoscută, a pământului. Care e istoria acestei serii? Cum v-ați gândit la ea? Și ce receptare a avut la vremea ei?
Ideea mi-a venit lucrând, prin anii `80, la țară, una din camere dădea spre o vale și acolo se ara, se punea porumb, se punea sfeclă, erau și nuci, mulți pomi, multă verdeață. Țăranii nu tăiau în neștire, ziceau că e și păcat să tai un nuc. La Malul Spart mergeam în weekenduri, nu puteam să încep o lucrare de sâmbătă până duminică, în schimb desenam, și desenând au apărut în desene dârele de brazdă și atunci am luat brazdele și le-am făcut în desen. Pământul mă atrăgea de când eram copil în Bărăgan, să mergi cu o șaretă într-o mare de pământ, era impresionant.
Apoi pământul naște și adună tot felul de povești, unele de-a dreptul cutremurătoare. Și toate erau legate de pământ. De exemplu dădea o grindină și distrugea recolta sau într-o parte a moșiei nu încolțea grâul, sau nu ploua și era secetă, și sigur cine-i de vină? Omul. Omul care n-a sfințit pământul. Și apărea o poveste, că acolo, cândva, s-a produs o crimă, o nelegiuire cu o fată, erau adevărate sau nu, nu știam, dar pământul era în seama omului și el era răspunzător. Am ascultat atâtea povești.
Cei din sat erau țărani împroprietăriți de Cuza, aveau cam 18 pogoane de familie, cât să întrețină o gospodărie, să le dea să mănânce, să-și crească animalele.
În Bărăgan nu prea erau pomi fructiferi, salcâmii dominau satul, protejau satul când venea viscolul, cu o sută de km la oră, și duzi, și mere pădurețe, pere pădurețe, erau mici. Veneau căruțe din zonele cu livezi și făceau schimburi cu cereale. Iar tatăl meu a pus în plin Bărăgan o livadă de 4 hectare de pomi fructiferi, cu cireși, cu pruni, cu viță de vie nobilă, coacăze, nu aveam gard, era drumul care trecea, prin dreptul livezii, pe laturi celelalte răzoare de la alți proprietari, doar spre drumul de pe câmp erau niște stâlpi, cu o sârmă să nu intre animalele. Nu păzea nimeni. Vă închipuiți asta acum? Nici noi nu vindeam, culegeam cireșele și până acasă le dădeam copiilor, altora din sat, țineam un pic pentru noi, cât să facem câteva borcane de gem sau de compot. Omul își îngrijea cu pasiune pământul, nu-l batjocorea. Țăranii nu erau hoți.
În întâlnirile noastre mi-ați vorbit mult asupra despre arta din România – originile artei care ne scapă la prima vedere. De ce știm astăzi atât de puține despre arta neolitică de la noi? Mi-ați spus cândva – noi nu suntem aici de o sută, de o mie, de câteva mii de ani, noi suntem aici dintotdeauna. Unde putem să vedem creațiile acestor epoci, semnele istoriei?
Nu am spus-o eu, au spus-o alții, învățați, eu doar am preluat-o, dar așa este. Nu avem date decât puține. Darius a fost până la Dunăre, umbla după geți și după sciți, în fine, Alexandru Macedon care a vrut să cucerească Dacia, a trecut Dunărea, dar s-a întors spre Asia Mică. Până după cel de-al doilea Război Mondial, la noi nu s-au făcut decât puține săpături arheologice sistematizate, cu excepția, poate a câtorva, cum ar fi Grigore Tocilescu, care însă avea fonduri limitate. Descoperirile erau întâmplătoare. Din 1945 s-a înființat Institutul de Arheologie ce poartă numele marelui arheolog Vasile Pârvan. Mai întâi el a avut mai mult o intuiție decât argumente istorice, el făcut mari săpături la Istria, la nord de Constanța. După 1945 s-au făcut multe săpături, șantiere în toate județele. Într-adevăr, Vasile Pârvan a intuit că de daci se poate vorbi chiar din epoca bronzului. Arheologii au demonstrat că dacii sunt o civilizație contemporană cu civilizațiile greacă și romană.
Din păcate noi nu avem un muzeu al Dacilor în București. În plus noi avem atât de multă artă neolitică, de la 4500 î.Hr, pe când epoca bronzului e pe la 2000 – 1100 î.Hr deci și mai veche de epoca dacilor. Până în 1989 toate descoperirile însă au intrat în muzeele județene. Cred că ar trebui să fie un muzeu neolitic în București, care să adune la un loc Cucuteni, Hamangia, Gumelnița etc. Altfel piesele artei neolitice sunt peste tot în țară și pot fi văzute dacă faci un traseu.
Aveți în spate o carieră de peste jumătate de secol – cu diverse etape de creație, diverse medii de reprezentare și de figurare – desen, pictură, sculptură, atât de la dvs cât și de la Gheorghe Iacob. Plus atâtea obiecte și opere colecționate – de la autori anonimi până la artiști consacrați. Ce leagă toate aceste opere la un loc în muzeul care se va deschide în curând pe locul atelierului? Care va fi locul său printre celelalte muzee din București?
Cum ziceam, mi-aș fi dorit să avem în București un muzeu de artă neolitică, dacică, un muzeu de artă religioasă și domnească, pentru generațiile care vin acum să privească către ceea ce am fost. La noi este foarte important să fim atenți la arta populară – una pentru că-i a noastră și apoi, sau, de fapt, poate în primul rând, pentru că noi n-am avut artă laică decât pe la sfârșitul secolului XIX, începutul de secolului XX. Noi am avut artă religioasă, curentul umanist care a apărut în Italia, atunci când pe lângă arta religioasă a apărut arta laică, la noi a venit târziu, dar nu suntem chiar atât de săraci, pentru că avem artă populară extraordinar de bogată.
Apoi avem destui artiști „culți” la Muzeul Național, poate ar trebuie o sală Pallady, o sală Tonitza, o sală Petrașcu, Țuculescu, adică aceia pe care îi avem, nu sunt adunați la un loc, un străin nu-și poate face o ideea despre un Ștefan Popescu sau un Ștefan Dumitrescu. E necesar ca tinerii, generația voastră, să aibă posibilitatea să vadă mai multe într-un oraș ca București. Dar asta e treaba altora.
Aici aș vrea să fie ca acum, ceva simplu, să nu fie încărcat. La casa de la țară bucătăria e un muzeu în sine, cu obiectele, cu soba, vasele adunate pe care le-am adunat cu Gheorghe Iacob. Aici aș vrea să rămână cum e acum.
Viorica Iacob (n. 1935, Găvănești, jud. Buzău) a absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” – 1956-1962 la clasa Maria Buescu, studiind în paralel artă decorativă și pictură.
Are o activitate expozițională impresionantă începând cu anii 1960 prin participare la numeroase expoziții de grup atât în țară cât și în străinătate. Opera Vioricăi Iacob include lucrări de artă monumentală mozaic, tapiserie de mari dimensiuni, dar li pictură de șevalet, fiind considerată un nume de referință în tapiseria românească. Lucrările artistei se găsesc în colecții muzeale naționale și în colecții private din țară și de peste hotare.
Augustin Cupșa este un scriitor și scenarist român. Absolvent de medicină, s-a specializat în psihiatrie și a practicat atât în România, cât și în Franța. Este autorul romanelor Perforatorii (2006) și Așa să crească iarba pe noi (2017), precum și al unor volume de proză scurtă ca Profesorul Bumb și macii suedezi (2009) sau Marile bucurii și marile tristeți (2013, 2021), Străinătate (2022).