TOP

Beatrice Arzoiu: „Îmi este cumplit de greu să scriu. De multe ori încep să scriu și imediat renunț pentru că simt că rămân fără aer”

Beatrice Arzoiu este scriitoare. Dar și artistă vizuală. Colajele ei sentimentale, umoristice, melancolice și pe alocuri ironice au devenit în scurt timp foarte cunoscute și foarte distribuite. Propagarta a stat de vorbă cu Beatrice despre începuturile ei cu scrisul și cu arta, despre proiecte viitoare și viață.

Faci artă. Atât prin colajele tale, cât și prin scrieri și poeme. Cum ai ajuns pe drumul acesta?

Nu cred că a existat vreodată vreo rețetă pentru mine, nu mi-au plăcut niciodată listele, de când mă știu mereu mi-a plăcut varianta simplă, varianta naturală a lucrurilor.
Cam așa cred că stă treabă și cu arta.
De mică desenam și pictam cu mamaie, când avea timp, iar după ce am învățat cât de cât, am început să scriu.
Singurele teme pe care le făceam la școală erau compunerile de la română. De când ne spunea doamna profesoară ce compunere să facem, eu din clipa aceea începeam să mi-o făgăduiesc în minte. Ajungeam repede acasă și asta făceam, scriam, terminam, o verificam de nu știu câte ori și abia puteam să mai dorm noaptea de nerăbdare să o arăt la clasă.
De când începea ora de română eu eram cu mâna ridicată să citesc… și citeam și îi plăcea și profesoarei, și colegilor și mai ales mie.
Totul a fost extraordinar de natural, de naiv, de adevărat.
Arta consider că este singurul lucru pe care de mică am știut că știu să-l fac.

Spune-ne puțin despre cum ai ales acest mediu artistic, colajul, dar și despre fotografiile vechi pe care le folosești. Cine sunt oamenii pe care îi vedem în lucrări?

De colaje a trebuit să mă apuc.
Trebuia să fac ceva…
Am decis că facultatea pe care o făceam nu mă ducea pe drumul meu adevărat încât…parcă destinul mi-a hotărât o cruntă depresie care să mă țină lipită de pat doar când era vorba de mers la școală. Poate suna hilar, pentru mine una sună. Însă în depresia asta parca închipuită de mine, odată cu o plecare spontană la mine la Târgoviște, la mine la cel mai cumplit haos de atunci, în nervii mei cei de toate zilele, am cotrobăit prin fosta mea cameră și am găsit, în dulap, niste albume cu muzee din Târgoviște.
Nu am tăiat nimic.
Ca din topor am sfâșiat bucăți de pagini și le-am potrivit pe-o foaie și imediat, cum voiam să fac și cu compunerile de la școală, le-am arătat lumii.
Și lumii i-a plăcut.
În sfârșit revenisem la ceva ce când eram mică știam că știu să fac.
Știam că e singurul lucru pe care pot să îl fac din temele de la școală.
Și anume să fiu liberă.

Ai în lucrări mult umor, dar și multă melancolie. Totuși, sentimentul cu care rămân de cele mai multe ori după ce văd o lucrare este unul cald, care îmi aduce pe față un zâmbet. Tu ce simți atunci când lucrezi? Cât de mult influențează starea ta colajul sau poemul în lucru?

Stările de înainte și după sunt cele mai puternice, însă în timpul lucrului sunt foarte, foarte calmă.
De obicei se întâmplă să am o idee, poate un text în minte, un sentiment ori o imagine, și stau și mă gândesc mult la ce înseamnă, la ce trebuie să răspundă acea idee, iar acest proces este unul destul de stresant pentru mine, nu am deloc liniște și stau și mă frământ întruna, iar când ideea prinde suficient contur încât știu că asta este, am un moment de „Bingo!” și simt o bucurie mare prin tot sinele meu.
Mă ridic de unde stau și mă duc la biroul meu de lucru, unde am totul foarte bine organizat, iar într-o liniște deplină încep să lucrez la idee.
Uneori lucrez numai în zambet, alteori ca un robot, fară pic de emoții ori sentimente, alteori lucrez plângând.
Sunt fel și fel de lucrări cu fel și fel de stări precum și viață îmi e.

Poate cel mai important rol îl joacă textul/poemul. Te consideri mai mult scriitoare decât artist vizual?

Consider că scrisul este cea mai puternică formă a mea de expresie, însă din păcate, este și cea mai grea formă de înfăptuit.
Îmi este cumplit de greu să scriu, de multe ori încep să scriu și imediat renunț pentru că simt că rămân fără aer.
Când scriu simt cum deasupra capului îmi șade un întreg univers, și-i greu și mă doare parcă mai tare decât orice durere pe care am simțit-o vreodată.

Ai făcut public, recent, fapul că lucrezi la o carte. Ne poți spune mai multe despre acest proiect al tău?

Vorbesc de ani de zile despre această carte, am făcut-o public poate să mă ambiționez mai mult.
Viața pe care am trăit-o eu și cei dinaintea mea m-a făcut, în timp, să realizez că eu trebuie să scriu o carte, însă nu am putut să încep a scrie la ea până nu am primit adevărata temă a cărții.
Îmi părea destul de pueril sa fie o simplă biografie, însă acum am o mică idee despre ce reprezintă această carte mai ales pentru mine, și anume iertarea.

Dacă ai putea să ne lași cu un gând la final de interviu, care ar fi el?

„Iubește viața!…fii bun, iertător și ca să fii așa, iubește-te pe tine până dincolo de puterile tale și atunci vei iubi lumea, vei iubi viața…”
citat din romanul „Viață de câine” de Carol Ardeleanu.

Post a Comment