Propagarta a realizat un interviu cu Cătălin Davidescu, istoric și critic de artă, expert în artă modernă și contemporană, una dintre cele mai active personalități din lumea actuală a artelor vizuale românești. Am vorbit despre subiectele controversate ale începutului de an, dar și despre climatul cultural românesc în ansamblul său și despre proiecte viitoare așteptate cu mult interes.

Încet, încet, lumea artei românești, din care suntem toți parte, precum și piața de artă autohtonă, capătă forme bine conturate, după modelul celor de afară. Există mult avânt, dar și atitudini care taie din acest avânt. Ce ați spune că facem bine? Dar rău?

Când vorbim de artă, ca și despre fotbal și, mai nou, despre politică, există riscul logoreei. De aceea, încerc să fiu concis și cu o privire optimistă asupra fenomenului, adică spre jumătatea plină a paharului. Abordez așa fenomenul artistic, în ansamblul său, datorită, dar poate fi și „din cauza” – apropo de pahar – faptului că lucrurile evoluează într-un sens firesc, indiferent că e vorba de partea creativă sau de piața de artă. Poticnelile, în ambele zone, sunt naturale, chiar dacă pe moment ne umplu de mânie sau doar tristețe. Așadar, pentru a răspunde cu aceeași claritate la o întrebare atât de vastă, voi afirma că tot ceea ce s-a făcut, în ultimul deceniu mai ales, a fost bine, iar ceea ce a fost rău, în final, s-a dovedit a fi tot bine, pentru că doar prin contrast putem reliefa binele. Și până la urmă, indiferent de autoritate, care este efemeră, cine poate să își asume, sincer, dacă nu e lipsit complet de modestie, ce este bine și ce este rău. E doar o problemă subiectivă și nu trebuie să fii neapărat budist ca să ai o asemenea perspectivă. Ce-i drept, poate că uneori depinde și de rasă: gasconii și oltenii au firi aprinse.

Recent, am fost luați pe sus de scandalul cu povestea falsurilor Brauner. Am rămas cu mai multe întrebări decât cu răspunsuri, dar cu siguranță a fost tras un semnal de alarmă pentru organizatorii de expoziții. Ne puteți spune care sunt pașii pe care trebuie să îi urmeze o instituție ca să se asigure că lucrările expuse aparțin cu adevărat artistului în cauză?

Din păcate, suntem martorii unei dispute care îmi displace profund, pentru că e prea zgomotoasă, cu un iz prea balcanic, pentru a nu-l numi caragialesc. Regretabilă însă este imaginea nedreaptă care întinează lumea muzeală din România. În ceea ce privește parcursul pe care un muzeu ar trebui să îl urmeze când are un proiect expozițional, nu există o procedură standard în acest sens. Cred că este responsabilitatea curatorului, care își asumă un asemenea proiect și a consiliului științific al instituției care, însă, ideal ar fi să aibă, măcar în asemenea ocazii speciale, și personalități din afara instituției, dar recunoscute pentru expertiza lor în domeniu. Oricum nu poate fi vorba de un proces birocratic ci de unul flexibil. Trebuie menționat aici și faptul că un cercetător nu este în mod implicit și un expert avizat asupra subiectului pe care îl cercetează. Sunt două lucruri diferite, iar ștampilele emise de Ministerul Culturii au fost asimilate, în mod greșit, calității de cercetător. Și un exemplu simplu este chiar opera lui Victor Brauner, unde Didier Semin, profesor emerit, conservator la Centre Pompidou, care a scris ce-a mai amplă monografie Victor Brauner, este consultat în toate proiectele care îl includ pe acest artist, dar atunci când e vorba de falsuri, galeristul Samy Kinge este expertul recunoscut. De asemenea, Camille Morando, conservatoare la același muzeu de artă modernă Centre Pompidou și o avizată cunoscătoare a operei și a arhivei Victor Brauner, în calitate de curator al expoziției „Victor Brauner Invenții și magie”, deschisă anul trecut la Muzeul Național de Artă Timișoara, l-a consultat ea însăși pe Samy Kinge, atunci când erau lucrări a căror originalitate era discutabilă. Ceea ce vreau să spun este faptul că „pașii” într-un asemenea demers nu sunt ceva standard. Important este curatorul și echipa pe care poate/știe să și-o facă. Este contraproductiv să credem că cineva se pricepe la toate, motiv pentru care trebuie mizat întotdeauna pe echipă.

⁠Care este opinia dvs., ca specialist în avangardă, asupra lucrărilor care au fost ca semnalate ca falsuri în mediul online? Se poate da un răspuns final în acest moment, asupra acestei probleme?

Sigur că mi-am format o părere asupra lucrărilor în cauză, dar comunicarea ei public nu ar folosi nimănui. Așa cum am menționat deja, faptul că dețin ștampile, una de expert și alta de evaluator nu suplinește notorietatea necesară în asemenea situații, pentru că această notorietate nu cred că poate să ți-o ofere o comisie sau o instituție precum Ministerul Culturii, ci doar o recunoaștere reală unei comunități internaționale, nu doar locală. Celebra zicală a lui Ion Creangă, „decât codaș la oraș mai bine în satul meu fruntaș” în acest context
nu prea merge. În opinia mea însă, această problemă nu e deplin rezolvată nici în Occident, în sensul că ei consideră familia, atunci când ea există, ca fiind autoritatea care poate decide în privința originalității unei lucrări. Ceea ce este și mai frustrant, având în vedere că, nu în puține cazuri, se știe că deciziile familiei au fost eronate, fie din neștiință fie din interes. În privința acestei situații neplăcute pentru lumea muzeală, pentru piața de artă românească, nu cred că există posibilitatea legală a certificării lucrărilor în cauză. Și nici nu știu dacă este cazul. O decizie la nivel instituțional ar fi neavenită. Ceea ce s-a întâmplat ar trebui să fie un avertisment pentru toți conducătorii de instituții muzeale, dar și pentru lumea politică, pentru că, dacă nu ar exista o presiune din partea acesteia, instituțiile și-ar pregăti temeinic,
din timp, fiecare proiect expozițional. În concluzie, pentru a vă răspunde la întrebare, în situația la care s-a ajuns acum, nu cred că putem avea un răspuns final, oricum nu într-un viitor apropiat. Ca și în democrația politică, important este să semnalăm, să punem întrebări
și chiar să producem agitație, atunci când considerăm că este vorba de un derapaj. Piața, în timp, își reglează singură mecanismele și, la un moment dat, ea va fi cea care va da răspunsul corect. Cât se mai vorbește azi despre presupusele falsuri Van Gogh cumpărate cu sume uriașe, acum mai bine de 20 de ani? Ele nu mai sunt solicitate în nici o expoziție a artistului și nici comercializate. Pur și simplu au ieșit din circuit.

Știrile cu Brauner nu au fost singurele care ne-au cauzat neliniști în luna ianuarie 2024. Art Safari a fost amendat de CNCD pentru expunerea lucrărilor lui Paul Baraka. Mai mult, și curatorul de la Londra și-a luat amendă, iar artistul a fost “avertizat”. Creează această decizie un precedent periculos?

În privința „agitației” cu expoziția lui Paul Baraka de la Art Safari, deși este vorba de o problemă tot conjuncturală, ca și la Brauner, lucrurile cred că stau diferit. Un curator de anvergură internațională, Ruth Hibbard și două instituții, una de stat (Muzeul Municipiului
București) și alta privată (ArtSociety) au fost amendate de o altă instituție care nu are însă nici o competență în domeniul cultural (C.N.D.C.), motivându-se „încălcarea dreptului la demnitate a unei categorii largi de persoane.” Cred că, și în acest caz, este vorba tot de o presiune politică, care afectează în mod nejustificat imaginea și bugetul celor două instituții culturale dar, așa cum se întâmplă de obicei în aceste situații, pentru artist, consider că a fost un plus de vizibilitate. Știu de ani buni activitatea lui Paul și personal, apreciez că este una dintre vocile puternice ale tinerei generații. Este adevărat că mai toate proiectele Baraka au incitat publicul, ceea ce nu cred că este de fapt o atitudine greșită. Arta a avut întotdeauna și o dimensiune „recalcitrantă”, iar situații similare sunt cunoscute de secole. Sancțiunie aplicate de C.N.D.C. ar putea fi un precedent periculos doar în situația în care am trăi într-un stat totalitar și nu unul democratic. În situația actuală, cred că este doar o întâmplare ridicolă, presupun din cauza unor presiuni balcanice asupra unei instituții onorabile, de altfel.

Uitându-vă în spate, la ultimii 30 de ani de artă românească contemporană, care ar fi trei momente/evenimente/expoziții pe care le considerați cu adevărat remarcabile?

Ar fi nedrept, poate chiar frustrant să nominalizez trei momente/evenimente/expoziții marcante din ultimii 30 de ani. Sunt multe, doar dacă ar fi să mă gândesc la apariția pieței de artă de la noi, care a reconfigurat peisajul artistic aproape integral. Casele de licitații și
galeriile private sunt momente foarte importante în dezvoltarea, uneori dureroasă ,dar sănătoasă, a artei din România. Ar fi nedrept să nominalizez o expoziție pentru că au fost câteva manifestări memorabile care au amprentat peisajul artistic românesc. În opinia mea,
foarte importantă este și apariția mai multor volume de cercetare istorică a fenomenului, focusate pe recuperarea unor nume sau curente, mișcări artistice despre care se știa foarte puțin. De aceea poate că ar trebui numite instituțiile care au facilitat publicarea acestor cercetări AFCN și ICR, editura MNAC, ș.a. Acestea împreună cu alte fundații sau asociații consider că au fost momentele care au marcat pozitiv evoluția artei românești de după 1989.

Ce proiecte pregătiți pentru anul 2024?

Tocmai acum, când puteam să mă laud, am obosit! Așadar, telegrafic: Sper să iasă bine evenimentul organizat de I.C.R. Stockholm, „Brâncuși și avangarda românească” din 19 februarie. Aștept să apară primul volum din„ Corespondența lui Sașa Pană” la care lucrez de mult; să termin, împreună cu o echipă de care sunt mândru – pentru că tot am vorbit înainte de echipă -, un volum Victor Brauner, corespondență și documente inedite, care e „de sezon”, să trimit la timp articolele pentru revistele „România literară” și „Ramuri”, ceea ce nu e întotdeauna simplu. Am de realizat, în calitate de curator, trei expoziții de artă contemporană la MNAC și două la Muzeul de Artă Craiova, foarte probabil, alte două expoziții, una la Galeria Jecza din Timișoara și o alta la Galeria Annart din București și probabil că ar fi și alte lucruri, dar o să le aflați pe parcurs.