Interviu de Diana Evantia Barca

Învățarea automată este o nouă mantră contemporană. Generații întregi de AI se succed rapid și capătă faimă, în special cei talentați la scris sau la desen, care, așa cum se întâmplă adesea cu artiștii, creează rumoare și controverse. Rețelele sunt marota de ieri, o găselniță care a alimentat din plin gâlceava publică, pentru a deveni, în cele din urmă, o banalitate complet integrată în cotidian. Tehnologia ajunge, însă, în gura lumii prin alte și alte artificii, pare un fel de invazie a științei în mainstream, pe care o urmărim impresionați, anticipând soluții în cascadă pentru îngrijorările de azi. Viitorul, însă, se arată uneori mai degrabă într-o suită de cadre cyberpunk, blurate de îndoieli și întrebări. Am încercat să răspundem la cele legate de arta de mâine cu ajutorul Claudiei Schnugg, expert independent în sci-art, ajunsă zilele astea la Timișoara pentru lansarea programului de mentorat și creație Post Digital Intersections.

Parte dintr-o rețea globală de elită, Post-Digital Intersections este un program sci-art orientat către tinerii studenți, dezvoltat de Asociația Marginal în parteneriat cu centre europene de excelență, printre care Ars Electronica Export, Universitatea de Vest din Timișoara sau Universitatea de Arte Aplicate din Viena. Printr-un program mentoral care începe luna aceasta, studenții Universității de Vest din Timișoara, alături cei de la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii din București, vor face experimente vreme de jumătate de an, coordonați de artiști și teoreticieni consacrați din toată Europa. Toate într-un proces deschis și interactiv. 

Claudia Schnugg este unul dintre mentorii acestui program și curator al expoziției, un reper pentru cei care doresc să înțeleagă cum evoluează un domeniu relativ nou pe scena artei contemporane: arta fusion. E suficient să citești lista colaboratorilor ei permanenți, dintre care cele mai surprinzătoare nume ar putea fi Institutul pentru Epigenetică și Celule Stem asociat Centrului Helmholtz din München, Institutul Fraunhofer pentru Medicină Digitală, Organizația Europeană pentru Cercetare Nucleară (cunoscută sub numele de CERN) sau Agenția Spațială Europeană. Ea însăși are un parcurs academic (cu accent pe teoria culturală, sociologie, psihologie, cu metode în principal calitative științifice sociale, vizuale, etnografice și antropologice) și este curator – interesată mai ales de proces, într-un context interdisciplinar.

Colaborezi cu institute și centre de cercetare, o serie din care Institutul de Epigenetică și Celule Stem de la Centrul Helmholtz München mi-a atras în mod deosebit atenția. Care ar fi cele mai interesante direcții legate de această temă? Încotro se îndreaptă acest tip de cercetare? Ne-am putea imagina ceva atât de utopic, încât însăși ființa umană să devină un teren performativ? 

O întrebare complexă. Să ne amintim că încă din 1986 artistul Joe Davies colabora cu un microbiolog pentru lucrarea „Microvenus”, constând în codificarea unui mesaj ADN non-biologic într-o tulpină bacteriană. O lucrare fundamentală, care încadra tehnici din microbiologie, pe atunci de ultimă generație, într-un discurs mai larg, incluzând problematicile socio-culturale ridicate de mesajele codificate care călătoresc cu nava spațială Pioneer. Domeniul s-a dezvoltat puternic între timp. În 2000, artistul Eduardo Kac lansa termenul de BioArtă o dată cu Alba, faimosul lui iepuraș fluorescent, modificat genetic, pentru care a colaborat și cu un expert francez în științe. În ultimii peste douăzeci de ani, domeniul s-a extins în multe direcții, atât din perspectiva modalităților de explorare artistică sau științifică, cât și în zona de responsabilitate socială. Investigarea bolilor, rezistența la antibiotice, abordarea umană și non-umană sau conceptul queerness sunt doar câteva  dintre direcțiile de explorare de până acum. 

Întrebările cu privire la relația dintre materia vie și cea neînsuflețită au devenit, în ultimii câțiva ani, o temă prioritară pentru artiștii interesați de biologic și de modul în care acesta ar putea deveni o zonă de explorare activă. Se conturează diverse perspective cu privire la punctul în care se termină un organism sau un corp și unde începe mediul, o direcție care se dezvoltă multidisciplinar, explorând microbiomul uman, interdependențele dintre specii și dependențele de mediu. De altfel, condițiile de mediu și interdependențele cu influență externă sunt teme centrale în cercetarea destinelor și a amintirilor celulare, problematici pe care le abordează în mod obișnuit epigenetica. 

La Helmholtz Zentrum din München lucrez cu Anna Dumitriu, una dintre cele mai importante artiste din sfera sci-art. Apropo, chiar suntem pe cale să lansăm un apel deschis pentru câteva mici rezidențe în acest centru, așa că oricine este interesat de domeniu să fie cu ochii pe noi! Cu Anna Dumitriu am început colaborarea în 2020, iar viziunea ei artistică a urmărit noi concepte investigate de comunitatea științifică, cum ar fi memoria celulară și destinul celulelor. Anna a transformat poetic aceste teme în titlul proiectului “The Mutability of Memories and Fates”. 

Lucrând în laborator, alături de echipa de știință, a dezvoltat deja câteva lucrări de artă importante, cum ar fi “Cellular Reprogramming Necklace” („Colierul de reprogramare celulară”) și “Cellular Memory” („Memoria celulară”). Anna lucrează în prezent pentru lucrarea principală a aceastei rezidențe, explorând, alături de grupurile de cercetare, dinamica celulelor și diverse trasee de destin celular, înainte de a le transforma înapoi în celule stem. Într-un experiment, realizat alături de o echipă de cercetare, a explorat efectele temperaturilor ridicate asupra incubației celulelor, ceea ce, probabil, va avea ca rezultat o nouă lucrare de artă interesantă, mai ales că tema a ridicat deja  o mulțime de întrebări științifice pe parcursul fazei de producție. https://annadumitriu.co.uk/portfolio/the-mutability-of-memories-and-fates/

Cum se schimbă arta sub influența expansiunii științifice și tehnologice? În ce perioadă „post” trăim acum – din perspectivă filozofică? Se pare că folosim mult acest prefix de post, care deja pare să-și piardă din valoare: cum arată post-realitatea, din perspectivă artistică și umană? 

Da, sunt de acord că prefixul „post” a fost supralicitat în ultimul deceniu sau chiar mai de demult. Post se referă întotdeauna la noi idei care vin să provoace o paradigmă, o idee dominantă. În ceea ce privește programul nostru, Post Digital Intersections, și în mod particular expoziția Intersecting Realities – „post-digital”-ul este chiar contextul în care ne aflăm. Mai exact, suntem angrenați în procesul de transformare digitală, care revoluționează toate aspectele vieții – de la muncă, la comunicare privată, până la procesele de producție. Se caută idei, tehnologii mai eficiente, soluții pentru unele dintre cele mai urgente probleme ale societății. Poate că ar trebui să facem un pas în spate, încercând să ne întrebăm dacă digitalizarea este într-adevăr unica soluție, singura cale de urmat și, mai ales, punctul în care dorim să ajungem. Abia învățăm cât de important este să găsim o modalitate de a îmbina digitalul, tehnologia și realitatea fizică. Rămânem, însă, oameni, cu un corp care ne permite să explorăm mediul prin simțuri, să ne bucurăm de atmosferă, să avem experiențe, emoții și impresii în prezența operelor de artă, a personalităților, a naturii. Prin urmare, nu poate exista o digitalizare pură, atâta vreme cât nu trăim doar în minte și nu folosim doar impresia mediată a explicaţiei cognitive sau a reprezentării vizuale pentru a înțelege lumea, ideile, prietenii, colegii, procesele, meșteșugurile, arta sau natura. Evoc în mod special vizualul pentru că imaginea capătă un rol central în această lume nouă. Ecranele devin un mediu principal, omniprezent. Vizualul pare a fi preluat controlul în era digitală. 

Prin „post-digital” am putea înțelege, de fapt, un pas în avans în procesul general de acomodare: gândiți-vă, cum ar arăta o lume în care fascinația de prim moment pentru digital s-ar estompa și totul ar deveni ceea ce a fost gândit să fie: un alt instrument dintr-o serie, un alt mijloc de a susține viața, un aspect cu uriaș potențial – care va merge dincolo de ideile fanteziste, de simbolurile de statut sau de unele probleme actuale, cum ar fi producția excesivă care ne lasă cu o mulțime de deșeuri, periclitând mediul. Artiștii sunt sensibili la dinamica socială și vor fi mereu tentați să exploreze problemele de acest tip. Transformă punctele critice în întrebări centrale în munca lor, o mulțime de teme, de la modul în care producția și utilizarea tehnologiei intersectează zone sensibile, cum ar fi impactul asupra mediului, periclitarea ecosistemelor sau topirea ghețarilor. Alte direcții se concentrează pe modalități de a construi interfețe de comunicare cu digitalul – și încercarea de a adăuga tot mai multe simțuri în această interacțiune, pe înțelegerea reprezentării digitale și a proceselor digitalizate sau pe explorarea modului în care intersecțiile dintre digital, uman și natural (digital și fizic) converg într-o modalitate relevantă și durabilă de colaborare pentru satisfacerea nevoilor umane și a celor de mediu deopotrivă. 

Dincolo de mesaj, însăși ideea de new-media crează efervescență….

Testarea noilor media este o a doua cale prin care artiștii ajung în universul sci. Există fascinația de a experimenta utilizarea mediilor, element esențial pentru orice practică artistică. Mai nou, arta merge dincolo de interesul de a testa aceste noi posibilități de expresie. Reprezentările fizice și digitale sunt împletite în însuși sensul lucrării, în mesajul acesteia. 

Asta ne apropie de întrebarea legată de artă și știință cu care ai început. Artiștii care colaborează cu oamenii de știință conturează un domeniu uriaș și diversificat. În cadrul acestui univers, sesizez un segment interesant al artiștilor care au o perspectivă post-digitală. În domeniul sci-art, nu neapărat că procesul în sine devine mai relevant decât finalitatea, dar trebuie să remarcăm că începe să se deschidă pentru a include cât mai mulți alții. Similar colaborărilor din zona de cercetare științifică, artiștii și cercetătorii lucrează împreună, iar acest drum comun le influențează rezultatele. La final, putem vorbi de lucrări de artă, avem concluzii transdisciplinare, abordări inovatoare, rezultate științifice sau poate noi întrebări sau perspective de cercetare. 

Pe măsură ce procesul se extinde, traversând discipline, perspective, domenii etc., apar tot felul de provocări și fricțiuni, puncte critice pe care toți cei reuniți într-o echipă interdisciplinară le pot îmbrățișa pentru a învăța mai mult, în beneficiul propriilor lor munci, practici și idei. Aș numi asta câștiguri din fricțiuni. Dintr-o dată, procesul însuși devine mai puțin ascuns decât era cu ceva vreme în urmă, în timp ce opera de artă strălucește ca rezultat al unui proces. Iar procesul chiar trebuie să fie vizibil, de vreme ce reunește perspective valoroase, explică idei și este sursa care va genera noi perspective.

Privind scena vibrantă a artei contemporane, înclin să cred că unele „capricii” se estompează și rămân în prim plan doar unii artiști, care încep să folosească tehnologia într-un mod inteligent și relevant

În general, cel puțin în România, mare parte dintre proiectele new-media par mai degrabă fascinate de existența unor tehnologii de ultimă oră, lăsând în plan secund felul în care ar putea fi incluse un mesaj mai larg. Încă folosim tehnologia în artă sau începe să ne folosească ea pe noi? 

Este firesc ca artiștii să fie entuziasmați de noile medii, să fie fascinați să le exploreze, este un pas important din punct de vedere cultural și societal deopotrivă. Privind istoria artei new-media, a artei generative, a artei pe computer, chiar și în zona BioArt – cu care am început acest dialog, artiștii au început întotdeauna prin a încerca să înțeleagă ce potențial au noile medii. Poți explora noi modalități narative, poți încerca să folosești un mediu altfel decât a fost gândit să funcționeze sau poți testa rezultatul estetic pe care îl generează. În timp, multe tehnologii și-au găsit locul în cutia de instrumente a artiștilor și au devenit medii standard. Unele dintre ele și-au depășit statutul de instrument, pășind chiar pe scenă, în lumina reflectoarelor. La începuturile artei pe computer, în zona artei generative sau artei cinetice timpurii, nu a fost, de fapt, atât de simplu încât să fie „doar” despre explorări. O practică artistică apare într-un anumit mediu, într-un anumit context social, își are rădăcinile în întrebările momentului și este integrată într-un context cultural, care dictează și anumite preocupări estetice. 

Fiecare creator devine elocvent în folosirea mediilor și care-i servesc pentru experiența pe care dorește să o creeze. Istoria ultimilor ani reunește o mulțime de reflecții critice, abundă subiectele de mediu, frică de criză este o temă importantă, alături de anxietatea legată de un viitor incert. Artiștii preiau aceste întrebări, în slujba cărora pun întregul arsenal new-media și potențialul lor de a spune povești, de a pune întrebări sau de a crea spații de reflecție critică. Mediile digitale oferă o mulțime de posibilități de a crea experiențe. Ceea ce vedem în ultima vreme este că ecranul nu mai este de ajuns pentru un fir narativ, în timp ce echipamentele VR nu sunt chiar cele mai căutate experiențe într-un spațiu muzeal. Artiștii doresc să depășească limitele unui singur mediu, pentru a crea o experiență completă. 

Reflectând la ultima parte a întrebării, dacă folosim tehnologia sau tehnologia ne folosește pe noi, aș spune că aud foarte des asta, mai ales în conversațiile omniprezente despre învățarea automată și big data sau, pe scurt, AI și numeroasele tipuri de AI emergente. Poate că nu tehnologia ca atare fascinează, ci ideea că ceva strălucitor, ceva nou, ceva făcut de om va schimba paradigma inovației și a tehnologiei. Poate că asta accelerează aceste hype-uri din zilele noastre. Pe de altă parte, noile instrumente care apar sunt depășite într-un ritm atât de rapid, încât nu cred că am putea spune că tehnologia ne folosește. De fapt, privind scena vibrantă a artei contemporane, înclin să cred că unele „capricii” se estompează ele însele, și rămân în prim plan doar acei artiști care încep să folosească tehnologia într-un mod inteligent și relevant.

Totuși, noile generații de inteligență artificială – cum ar fi cele dezvoltate de OpenAi și alții – par să facă orice, inclusiv artă – de toate felurile, chiar și fotografii și filme realiste. Cum crezi că va arăta o adaptare la aceste noi concepte tehnologice? Cine și cum va face artă peste cinci ani? 

Nu sunt așa sigură că rolul artistului se va schimba. Nu cred că putem face așa de ușor o asemenea deducție. Cred că modelele și instrumentele AI pot îmbogăți practica, fără a modela, însă,  rolul artistului. A crea opere de artă înseamnă deja a dezvolta idei și concepte, a face conexiuni, a fi critic, a reflecta, a crea experiențe… Artistul nu face totul pe cont propriu – până la urmă, chiar și artiștii Renașterii aveau atelierele lor. Sigur, ne va fi mai ușor să generăm imagini, ne va fi mai ușor să generăm texte, există multe instrumente la îndemână care pot fi folosite ușor și care probabil că vor schimba sau chiar vor amenința real destul de multe profesii, inclusiv pe cele artistice, în special în zona de design. Totuși, să ne amintim că fotografia nu a desființat picturile, ci a creat contextul pentru apariția unor noi forme de artă, transformându-se ea însăși într-un instrument valoros pentru multe domenii artistice. 

O întreagă constelație de idei, care va avea un corespondent în expoziția de la Timișoara. Care este conceptul principal al expoziției pe care ați pregătit-o pentru programul Capitală Culturală? Ar fi interesant să știm câte ceva despre importanța și mesajul principal al fiecăruia dintre artiștii invitați? 

Aș dori să mă refer aici la declarația curatorială. Expoziția de deschidere a proiectului Post-Digital Intersection invită publicul să descopere un spațiu de experiențe stratificate, care îndeamnă la  atitudine și gândire critică. Acest demers va fi reflectat de selecția lucrărilor de artă, de mediile folosite de artiști, de evenimentele și contextele de mediere culturală legate de întrebările ridicate de expoziție. Ese vorba de un amestec de medii și abordări artistice noi sau tradiționale, vorbind despre materialitate și imaterialitate, contemplative și interactive. Toate mediază relaţia dintre ştiinţă, tehnologie şi societate prin artă. Expoziția de lansare a programului Post-Digital Intersections, Intersecting Realities, este o invitație deschisă pentru o plimbare aparent aleatoare prin subiecte de actualitate, de la macro-probleme legate de mediu sau tulburări politice până la subiectele personale ale intimității digitale și reprezentări ale corpului, văzute ca reprezentări artistice ale vieții post-digitiale. 

Programul de la Timișoara propune o discuție artistică despre tehnologie. Sau o discuție tehnologică despre artă. Sau le adună pe ambele, pentru a vorbi despre lumea de azi. Vei participa și la programul de mentorat. Ne poți spune mai multe despre importanța acestuia pentru tinerii studenți la arte? 

Sunt foarte curioasă să-i cunosc pe studenții de la arte din Timișoara și să aflu care sunt ideile lor. Conceptul programului este foarte convingător, oferindu-le studenților la arte și celor din zone teoretice o platformă comună pentru a dezvolta idei și lucrări. Pentru mine va fi foarte interesant să înțeleg cine sunt, care sunt ideile lor și cum le abordează. Deoarece am acest dublu background, unul academic (cu accent pe teoria culturală, sociologie, psihologie, cu metode în principal calitative științifice sociale, vizuale, etnografice și antropologice) și lucrez ca curator – cu un accent puternic pe procesul dintre discipline -, aș dori să abordez procesul lor cu propriul meu set de instrumente, dezvoltat în ultimii ani. Este important să-i cunosc, deoarece acest lucru îmi va permite să înțeleg de ce fel de sprijin au nevoie și ce ar fi mai interesant să experimenteze și să învețe.