• No products in the cart.
TOP

Cristina Iran: „Mi-am adus aminte de războiul de țesut și am decis să încerc să folosesc fotografia ca fir (narativ) țesut într-un milieu, obiect a cărui formă a fost deja creată de o altă mână, într-un alt timp”

Propagarta a stat de vorbă cu Cristina Irian, cercetător în arte vizuale, curator și artist care lucrează cu colecții, arhive foto și materiale multimedia, despre cel mai recent proiect, numit „#mili-eu: Ileana, bunica domnului B”, și realizat în colaborare cu Cristian Bassa. Ileana, subiectul principal al poveștii, a fost casnică, s-a ocupat toată viața de casă și de familia sa, iar în timpul liber i-a plăcut să croșeteze milieuri (cunoscute popular sub numele de mileuri) împreună cu alte prietene. Expoziția colaborativă explorează rămășițele intelectuale, afective și fizice ale existenței Ilenei, prin obiecte-colaje unice, fotografii de familie țesute în milieu. Despre ele, dar și despre demersul expozițional, aflați mai multe chiar de la artistă, iar expoziția poate fi văzută la Galeria Is this art până pe 8 ianuarie.

Expoziția este, în mod evident, rezultatul unui proiect colaborativ. Cum a luat naștere colaborarea dintre tine și Cristian Bassa? Unde s-au legat lucrurile în poveștile voastre, astfel încât să apară această idee?

Povestea a început cu un apel telefonic primit în 2021, o conversație despre sacoșa cu milieurile Ilenei. Cristian Bassa m-a sunat și a povestit despre existența acestor mici și fragile lucruri, cât și despre dorința de a le activa într-un fel în jurul bunicii care le crease. Nu a fost o coincidență, ci mai degrabă un rezultat al cunoașterii altor proiecte de artă bazate pe cercetare, în care integrasem deja obiecte personale și povești de familie. În acea iarnă, în Sibiu, în jurul unui război vechi de țesut, am povestit cu mai multe persoane aflate într-un spațiu atelier-expoziție, despre practici de lucru din comunități de femei, despre bunica mea, Ana, care producea iarna covoare, și nu doar.

Într-o zi, aproape întâmplător, am achiziționat câteva fotografii vechi aparținând unei familii de sași emigrați în Germania, și, tot atunci, într-un alt loc am găsit la vânzare un milieu produs în Germania. Erau două teritorii ale memoriei care se intersectau și care vorbeau despre migrația oamenilor și a obiectelor produse de ei. Mi-am adus aminte de războiul de țesut și am decis să încerc să folosesc fotografia ca fir (narativ) țesut într-un milieu, obiect a cărui formă a fost deja creată de o altă mână, într-un alt timp. Experimentul a funcționat, am pus obiectul în ramă, i-am dat nume și l-am expus la Sibiu în primăvara anului 2022, în spațiul în care trăia războiul de țesut. 

Am știut atunci care era rostul sacoșei cu milieuri, l-am sunat pe Cristian și am pus la cale proiectul. De la el au venit poveștile despre practicile de lucru ale femeilor și producția domestică de milieuri, colecția de fotografii de familie, obiecte personale. La finalul acestui proces de acumulare și ordonare de obiecte și imagini a rezultat ideea portretului țesut. Etapa următoare a venit cu multe întrebări adresate unor femei din generația Ilenei. Am cerut și am primit lămuriri și ajutor din partea acestora în pregătirea milieurilor pentru a fi țesute cu fâșii de fotografie portret.

În sens larg, pot spune că proiectul s-a conturat în urma deschiderii unui dialog între persoane din generații și comunități foarte diferite. La rândul lor, obiectele și-au demonstrat puterea proprie (agency) de a fi văzute, atinse, discutate.

Obiectele-colaj prezentate în expoziție sunt de o sensibilitate profundă, mai ales pentru cei care și-au cunoscut bunicii. „Mileurile” fac parte din viața multor generații. Dar care crezi că poate fi înțelesul lor pentru cei mai tineri dintre noi?

Milieurile reprezintă unul dintre obiectele de dantelă care se produceau în spațiul domestic românesc, și nu numai, în secolul trecut. Putem regăsi o serie de astfel de modele pe fețe de pernă, aplicații la perdele, cuverturi, încrustații de dantelă, mănuși, accesorii de îmbrăcăminte.

Modelele de dantelă făceau parte din cotidianul vieții acestor generații. Milieurile erau mai ales legate de practici de locuire, se constituiau în definitiv ca strat decorativ, dar mai ales protector, plasat între diferite obiecte sau corp și piese de mobilier. Erau creații decorative și care încercau să împiedice prin prezența lor distrugerea unor obiecte prețuite de oamenii din acele generații, în preajma cărora au trăit probabil o viață. Cumva putem spune că acest mod de decorare și protecție s-a întors într-un fel astăzi în corpul uman, mai puțin deprins cu viața sedentară și mai apropiat de nomadism, prin practica tatuajului.

Demersul vostru este unul antropologic, în aceeași măsură cum este unul artistic. De ce este important să recuperăm istoria apropiată de noi?

Mergând pe firul narativ al unui obiect mic și fragil în aparență, precum milieul, ajungem la oamenii din spate, bunici, mame despre care istoria mare nu ne povestește neapărat foarte multe lucruri. Multe astfel de povești sunt măturate de timp, dar și de oameni. De altfel, am și fost întrebați de vizitatori prin locurile prin care am itinerat proiectul de ce am gândit că am putea construi o expoziție despre viața unei femei casnice din România și ce poveste ar avea ea de spus? Fiecare viață trăită își are povestea și obiectele ei.

Iar viața fiecăruia dintre noi este legată cu mii de fire nebănuite de istoria mică, de poveștile și obiectele sale din familie și traiectoriile lor. Tragi de un mic fir și descoperi al cui ești tu, cel de azi. Și milieul care desparte peștele de sticlă de televizor în incipientele formule de muzeificare a comunismului, are povestea lui.

Într-un context mai larg, povestea Ilenei este povestea multor femei din generația sa. Care este moștenirea lor azi, în contextul redescoperirii obiceiurilor pe care le practicau, cum ar fi, bineînțeles, producerea de mileuri și alte obiecte textile decorative?

Practica producerii obiectelor de dantelă din puncte și lasetă continuă și astăzi.

Dantela românească din care sunt produse obiecte precum milieurile lucrate de Ileana și alte femei din generația sa, o găsim descrisă în anii 1960 în cărți precum cele publicate de Ecaterina Tomida și a fost promovată deja la nivel internațional în secolul XXI de autoare ca Sylvia Murariu, Angela Thompson & Kathleen Waller și Midori Miwaura.

De altfel, Lacis Museum of Lace & Textiles din California găzduiește în colecția sa permanentă o serie de dantele și milieuri românești. În România, se conturează colecții private de obiecte de dantelă românească și milieuri, acestea fiind deja folosite creativ de tineri artiști ca obiect și model.

Care ar fi cel mai bun sfat pe care doamna Ileana (și, prin ea, o generație de femei) l-ar da fetelor astăzi?

Fie că se aflau la țară, fie că locuiau în mediul urban, pentru a produce astfel de obiecte decorative, femeile se întâlneau, comunicau (competitiv) unele cu altele, erau mai puternice. O miză importantă a acestei producții nu o constituie doar obiectul decorativ în sine, care, desigur, era o dovadă de măiestrie și avea locul lui în economia domestică, ci faptul de a fi împreună și capacitatea de a construi comunitate.

Sfatul dat (pe care îl dădea în general oricărei persoane tinere, și probabil în special dacă ar fi fost dat unei fete): să fie cuminți, să învețe și să facă o școală, să își găsească un rost în viață, să își întemeieze o familie. 

Post a Comment