Dalina Bădescu este pictor, critic și istoric de artă, vice-președinte al Asociației Experților și Evaluatorilor de Artă din România, Membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, secția Pictură. Este curator a numeroase expoziții de artă modernă și contemporană desfășurate în muzee și galerii românești, cum ar fi Muzeul de Artă Modernă și Contemporană „Pavel Șușară” și Muzeul Național al Literaturii Române. Absolventă a Școlii Doctorale de Arhitectură UAIUM București, a obținut titlul de Doctor în Arhitectură cu teza „Reprezentări ale arhitecturii sacre în arta plastică românească”.

Pentru a afla mai multe despre universul său artistic, am stat de vorbă cu Dalina Bădescu, care ne-a povestit despre interesul său pentru artă, despre explorarea exprimării plastice și despre personajele sale.

Potrivit studiilor universitare absolvite ești istoric de artă și inginer geodez. De curând ești doctor în arhitectură. Cum ai început să pictezi? Povestește-ne despre începuturile tale în domeniul artistic.

Cred că interesul meu pentru artă este unul primar, fondator, care face parte din felul în care percep realitatea, simultan formă stabilă și potențial de transformare continuă. Arta este cea care lucrează cu acest prag inefabil al transformării, al investirii creației cu noi sensuri surprinzătoare. Sunt istoric de artă și inginer geodez tocmai datorită căutării mele de a înțelege lumea, de la cel mai concret nivel al ei, cel geologic, și de la cuprinderea lui în sisteme referențiale cuantificabile, până la cel metafizic, cel care se ocupă cu tatonarea sensului profund și cu păstrarea misterului în ciuda tuturor tentațiilor rațiunii. Pictura a venit ca o consecință naturală a programului meu sistematic de studiu, am vrut să recuperez ceea ce Facultatea de Istoria Artei nu mai predă, și anume o înțelegere a fenomenului din interiorul său, adică o vedere asupra creației artistice din perspectiva creatorului. De la motivația generatoare și până la diferitele tehnici de desen, pictură, gravură și sculptură, am urmărit să mi le însușesc în primul rând pentru a judeca mai bine ce văd în opera artiștilor. Astfel am descoperit o latură creativă pe care mi-am neglijat-o din copilărie, una care s-a transformat din curiozitate în necesitate profundă, iar la încurajarea criticului și istoricului de artă Pavel Șușară am expus pentru prima oară în 2015 la Muzeul Țăranului Român o serie de picturi numită „EKG”.

Ești artistă, curatoare, critic și istoric de artă. Cum reușești să împaci toate aceste laturi ale tale?

Așa cum am încercat să conturez în cele spuse mai sus, aceste laturi sunt de fapt fețe ale aceleași monede. Toate sunt pentru mine modalități de a înțelege lumea și până la un punct de a mă cunoaște pe mine însămi, de a-mi afla locul în această realitate îngrijorător de instabilă. Acum câțiva ani am avut un ciclu de lucrări pe care le-am adunat într-o expoziție extrem de variată, pe care am numit-o „Tot”, unde am trecut prin toate tipurile istorice de desen, de la cel din peșterile preistorice la cel renascentist, de la linia minimalistă la clar-obscururile rembrandtiene, păstrând ca element de legătură o inserție subtilă, perfect integrată în datele citatului, din propriul meu desen, unul structurat, ca o rețea de forme ce se conturează unele pe celelalte. În acest experiment am fost simultan istoric de artă, curator al propriei mele selecții de citate din istoria artei și nu în ultimul rând artist, sau mai bine spus, artist-ucenic.

Deși ai experimentat și colajul sau sculptura, pictura a rămas preocuparea ta principală. Cum vezi relația dintre figurativ și abstract?

Este adevărat, am explorat toate posibilitățile de exprimare plastică, fiind de fiecare dată convinsă că noul mediu este cel care mi se potrivește cel mai bine. Era însă vorba doar de entuziasmul neofitului, alimentat de un soi de iresponsabilitate similară celui care pornește la cucerirea Everestului încălțat în șlapi. Colajul însă este mai degrabă o tehnică, nu departe de specia picturii, în special cea modernă, care se extinde fără prejudecăți spre tridimensional, și de aceea încă mă întorc deseori la el, ca parte a unor lucrări rapide, spontane, și mai ales în schițele inițiale, însă sculptura este cu totul alt limbaj, pe care doar l-am încercat cu degetul și m-am retras respectuos și hotărât. Pictura rămâne pentru mine principala preocupare, așa cum bine ai sesizat, și datorită faptului că oferă satisfacții multiple și diverse, de la delirul imediat al modelajului pensulei pe pânză, până la surpriza transformării fragmentelor în întreg de a doua zi, atunci când privirea redevine proaspătă și mintea trece de la creație la reflecție. Orice pictură, indiferent din ce epocă ar fi, este la un anumit moment dat abstractă. Structura intrinsecă, liniile primare ale formei, primele tușe pe fundalul monocrom, toate țin de limbajul plastic pur. Dacă la acest nivel compoziția nu stă impecabil, dacă nu este impenetrabilă la orice critică, atunci rezultatul riscă să fie un eșec. Mai departe, dacă artistul decide să închidă forma în chipuri umane, în peisaje sau în naturi statice, adică dacă trece de la abstract la figurativ, atunci începe un nou drum dificil, cu pericole la fiecare pas, dintre care cel mai răsunător este prăpastia kitschului. Există însă și un tip special de situare între cele două, simultan abstract și figurativ, anume cel din arta bizantină, cea care stă la baza celei mai radicale forme ale modernității, suprematismul lui Malevici cu variațiunile pe temă ale lui Rothko.

Discursul tău plastic are în centru portretul, gen pe care l-ai transformat într-un univers în sine și care a căpătat alte valențe. Ce te-a inspirat să faci acest „popas” (la portret) în călătoria ta artistică?

În ultimii ani am ajuns la portret fără să-l caut neapărat, ca decizie artistică asumată. Am început un ciclu de lucrări de dimensiuni mari, prin care comentez artificialitatea lumii contemporane, grupate în jurul ideii de Utopie a corporatiștilor. Sunt lucrări care citează pictura monumentală clasică, cu aglomerări de personaje pe diverse planuri, fiecare într-o ipostază particulară, exagerată, tinzând spre grotesc. Am avut astfel ocazia să-mi însușesc tehnica necesară portretului realist, prin aceste exerciții complexe de formă, care m-au dus ulterior la genul de portret pe care îl practic acum. Mă interesează modelajul, de la exacerbarea tușei tip Lucian Freud până la anularea ei în portrete flamande, cu multiple treceri de culoare transparentă, încercând să mă îndepărtez de concretul personajului, de identitatea lui, ajungând spre arhetip.

Creațiile tale sunt proaspete, originale, denotă autenticitate, propun discursuri complexe care te au pe tine în centru. Cum se echilibrează balanța exterior-interior ca fundament al inspirației?

Lucrările mele sunt de fapt un portret al lumii exterioare, așa cum o văd și încerc să o înțeleg. Este o lume dezarticulată, plină de singurătăți tragice și de experiențe absurde, în care nu mai este posibilă o comunicare normală, un dialog între elemente, ci doar urlete isterice în neant, alimentate de ecouri înșelătoare. Narcis, Casandra, Sisif, Pandora, Laocoon, ei sunt oamenii noi, prinși în propriul infern, condamnați să repete aceleași greșeli dintotdeauna și să-și ispășească pedeapsa divină fără măcar să fie conștienți de ironia propriei sentințe. Asistă la evenimente istorice majore, sau din contră, sunt izolați în neanturi monocrome, însoțiți uneori doar de un animal, și el semn al unei glume cosmice. Eu doar consemnez spiritul vremii, fără a avea pretenții militante, judec, dar nu condamn.

Vara aceasta ai avut o expoziție de tip instalație, pe care ai numit-o „În vitrină”, desfășurată la Galeria Nemțoi, care a constat în extinderea unor lucrări de grafică din ramă pe întregii pereți ai galeriei, totul desfășurându-se pe parcursul a trei zile. Printre punctele cheie ale acestei expoziții am putea menționa linia, spațiul, timpul și portretul. Povestește-ne puțin despre expoziție. Cum s-a conturat această idee?

Expoziția reia de fapt unele din lucrările din seria „Tot” de care ți-am povestit mai devreme, anume pe cele în care am renunțat complet la citatul artistic istoric și am definit propriul meu desen, compus din linii simple, care urmează până la un punct forme geometrice elementare, metamorfozându-se în contururi figurative, cu elemente anatomice, siluete arhitecturale, naturale și simbolice. Este o extindere în două dimensiuni a motivului liniei din primele mele picturi, care vibra unidimensional pentru a desena linia vieții, ca într-un EKG. Acolo, dincolo de orice interes pe care l-aș avea pentru istoria artei, sunt eu în formă brută, lucrez cu subconștientul, las mâna să deseneze fără un program mental prestabilit. Încă din 2017 căutam să expun aceste lucrări desenate cu markerul pe parchet într-un soi de cub, o vitrină, un spațiu care să-mi permită să prelungesc liniile din interiorul ramelor direct pe pereți, construind un singur univers legat, care să spună nu povești, ci Povestea noastră, a prezentului, cu oamenii din jurul meu, cu evenimente la cald, cu comentarii ale istoriei mici, toate transformate într-un limbaj parțial abstract și parțial figurativ, mereu interșanjabil. După ce le-am agățat în cuie, la deschiderea expoziției am rugat publicul de afară să-mi indice două lucrări, câte un participant pe rând, iar eu am unit cu markerul direct pe pereți și pe pavaj lucrările cu o linie prin care am încercat să fac portretul partenerului meu la joc, prin elemente grafice specifice: fie prin motive din îmbrăcămintea lui, prin detalii fizionomice, prin simboluri definitorii vieții lui de până atunci (acolo unde îl cunoșteam de dinainte), iar la un moment dat apărea scris și numele lui. Performance-ul a durat mai bine de 4 ore, timp în care am reușit să unesc toate lucrările cu peste 40 de destine care au împânzit întreg spațiul cu imaginea unei lumi vii, pulsânde, concrete și simultan cumva arhetipale.

Unde îți putem vedea lucrările în perioada următoare? Ne poți spune ce pregătești?

Deocamdată pregătesc publicarea unei cărți, „În căutarea spațiului pierdut”, o odisee prin istoria artei urmărind formele arhitecturii sacre, de la Grădina Paradisului la Utopie, Templu, Biserică și în final la Noul Ierusalim, așadar sper să ne întâlnim în librării. În atelier lucrez în continuare la portrete, simultan cu un proiect de animație și cu unul de ilustrație de carte pentru copii. Mereu apar provocări care fracturează lucrul în atelier, dar care sunt binevenite, căci îmi oferă prilejul de a face un pas în spate și de a-mi reconsidera propriul demers. Ne vom vedea cu siguranță la Muzeul de Artă Modernă și Contemporană „Pavel Șușară”, unde mă ocup împreună cu Pavel de programul curatorial al muzeului și de toate activitățile aferente și de asemenea în paginile „Contemporanului”, unde de mai bine de doi ani am o rubrică permanentă de cultură și istoria artei.