Spațiul Dialog, aflat la etajul 4 al Muzeul Național de Artă Contemporană, găzduiește, cu prilejul fiecărui nou sezon expozițional, un group-show dedicat artiștilor foarte tineri, studenți, masteranzi sau doctoranzi. Chiar acum, în acest spațiu se poate vedea expoziția Intimacy, curatoriată de Alexandra Moț, cu lucrări ale artistelor Adela Holdon, Georgiana Cojocaru, Petra Martin, Ruxandra Nițescu, Iulia Jugaru, Diana Oană și Gabri Roșca. Cu toate că este vorba despre subiectul sensibil și personal al intimității, lucrările din expoziție reușesc să treacă pragul intimidant al angoaselor, anxietății sociale și stigmatului, pe care îl întâlnim inevitabil fiecare dintre noi în drumul nostru prin lume (fie că o recunoaștem sau nu). Artistele fac o demonstrație de sinceritate și curaj, punând în fața vizitatorului subiecte de cele mai multe ori incomode, care îndeamnă la apropierea de celălalt și la dialog.

Am vrut să le cunoaștem mai bine pe cele 7 artiste, să vorbim despre expoziția de la MNAC, dar și despre cum este să fii artist la început de drum în lumea artei din România. Propagarta a realizat, astfel, un interviu-mozaic, cu spirit tânăr și voci colorate, curajoase și autentice, la fel ca lucrările din expoziție.

Iată povestea expoziției Intimacy, spusă de ele

Ruxandra Nițescu: Expoziția a pornit de la Alexandra Moț, care a venit cu conceptul de intimitate și ce înseamnă ea pentru noi. A adunat mai mulți artiști tineri și așa a luat formă Intimacy, expoziția de la MNAC din spațiul Dialog.

Georgiana Cojocaru: Pentru mine a fost foarte spontan. Am luat legătura cu Alexandra Moț, curatoarea, și am ajuns într-un grup de artiste, într-o expoziție de grup din care nici nu mă gândeam că o să fac parte.

Iulia Jugaru: Am acceptat imediat invitația de a face parte din expoziție și așa am ajuns în acest grup de artiste foarte mișto cărora nu le este teamă să abordeze teme despre sensibilitate, vulnerabilitate, intimitate. De aici lucrurile s-au închegat repede și rezultatul a depășit așteptările tuturor.

Gabri Roșca: Interacțiunile dintre noi s-au simțit atât de naturale, vorbeam liber, ne consultam și ne susțineam reciproc munca, pot zice că am format un spațiu sigur și inerent feminist. La panotare a fost chiar cel mai plăcut pentru mine fiindcă nici nu s-a simțit stresul de dinaintea expoziției datorită muncii depuse împreună.

Adela Holdon: Au fost multe conversații despre cum ar trebui să aranjăm spațiul astfel încât să existe o armonie între noi, să nu pară nimic rupt sau izolat. În final mi se pare că am ajuns la o formulă reușită, există un fir invizibil care leagă lucrările între ele și le conferă chiar acel caracter ”intim” pe care l-am căutat împreună.

Petra Martin: Ținând cont de faptul că toată lumea a expus proiecte deja finalizate sau în curs de finalizare, și nimeni nu a lucrat având expoziția în gând, felul în care s-au legat lucrările între ele a fost tare interesant, iar expoziția are o coerență care mi-a depășit așteptările.

Diana Oană: Punctul de pornire al acestei expoziții a fost o serie de colaje de dimensiuni foarte mici ce au atras atenția, dintre lucrările mele. Ce a urmat a fost procesul de lucru în spațiul expozițional, unde am extins uluitor dimensiunile lucrărilor.

Am vorbit, bineînțeles, și despre lucrările expuse

P.M: Lucrarea pe care o expun face parte din „here be dragons”, un proiect mai amplu la care am lucrat în ultimii doi ani și care încă e în desfășurare. E un proiect despre anxietate la modul general, iar mai exact despre ipohondrie, tendințe de sindrom obsesiv-compulsiv și relația mea cu propriul corp, toate astea fiind lucruri care m-au afectat grav în trecut, înainte de pandemie. Am început să lucrez la proiect după o pauză artistică mult prea lungă, iar când m-am apucat de el eram deja (îmi pare bine să zic) mult mai bine din punct de vedere psihic.

G.C: Lucrarea mea se numește ,,32 ani de căsnicie”, și este un cadou destinat mamei mele. Arhiva fotografică a părinților, dar și secvențele care sunt regăsite peste tot în lucrare (care mi-au fost și care încă îmi sunt întipărite în minte), sugerează un jurnal fotografic, care își propune să arate retrospectiva căsniciei dintre părinții mei. Tata veșnic nemulțumit, iar mama resemnată cu ideea că, din tot ce a fost între ei, din tot ce au trăit, ,,s-a îmbolnăvit” și că nu a fost iubită și  apreciată așa cum ar fi meritat.

R.N: Proiectul abordează problematica abandonului printr-o personificare implicită a obiectelor la care oamenii au renunțat, dar pe care natura le-a îmbrățișat – obiecte care acum locuiesc într-un spațiu intim al memoriei. Totodată, înfățișează dimensiunea personală și „noua viață” a obiectelor în absența oamenilor. Întrebarea din titlu nu îndeamnă la găsirea unei certitudini, ci la cercetări ulterioare asupra memoriei obiectelor și a poveștilor din spatele abandonării lor.

I.J: Expun două lucrări în această expoziție, ambele aparținând unui proiect care este în continuă transformare de aproape 4 ani și care scoate la suprafață o parte sensibilă din mine. Lucrările au titluri inspirate din expresii și proverbe românești dar sunt trecute printr-un filtru personal, autoironic. Îmi place să mă folosesc de sarcasm și culoare în compozițiile mele și să mă joc cu imaginea propriei persoane.

A-ți bate singur cuie în talpă

G.R: Lucrarea pe care o expun acum la MNAC se numește Viața în punctul ei (e)lipsă (EN: Life at its missing point) prin care încerc să-mi remarc ciclicitatea obsesiilor și problemelor.  Este proiectul meu de licență a cărei temă principală este trauma, sugerez o serie de evenimente dificile și repercusiunile acestora punându-mi inclusiv diagnosticele psihiatrice sub forma de indecși pe un carton și o ramă albastră cu dorința de combate stigmatul asociat problemelor și tulburărilor de natură psihică. Cel mai mult îmi doresc să subliniez nevoia de empatie și compasiune căci fiecare persoană duce o viață complexă la fel ca și a celuilalt.

A.H: În cadrul acestei expoziții expun toate caietele mele de schițe din perioada 2019-2022 alături de câteva obiecte-personaje realizate tot în aceeași perioadă. Caietele prezintă căutările mele în vederea conturării unei identități vizuale proprii, dar și frânturi din viața mea de zi cu zi. Această arhivă surprinde anul în care m-am dezvoltat cel mai mult din punct de vedere artistic, respectiv 2019, abordând în lucrările din acea perioadă stările confuze prin care treceam. Cel mai important aspect care a rezultat de aici este desenul devenit rutină, prin intermediul căruia am reușit să mă autodescopăr într-un mod sincer.

D.O: Conceptul serieri de lucrări se organizează în jurul noțiunilor precum memoria, locul și spațiul uman interminabil din cotidian sub o necesitate (intimitatea). Fragmentele se concentrează pe detalii intime ale unor momente personale, cu reflectare asupra existenței printr-o formă scenografică asupra vulnerabilității. Efemeritatea situațiilor are în aceste cadre un rol de model/obiect al privirii în intimitatea domestică a timpului privat, sub ritmul accelerat al vieții. Locul privat modelează și nuanțează un spațiu comun de interpretare, împărtășit cu ceilalți.

Cum este să fii artist tânăr în București? What is cool and what is not?

G.C: Cred că a fii un artist tânăr în București este o șansă. Un challenge prin a putea face parte sau a putea lua legătura cu anumiți artiști, grupuri de artiști, tot felul de spații, galerii, profesori. Îți conferă aș zice, puțină încurajare și speranță că, e loc și pentru tine aici, oricât de la început de drum ai fi. Speranța asta nu există peste tot. Eu sunt din Botoșani, un oraș mic care are o singură galerie de artă. O singură galerie de artă nu este îndeajuns pentru artiștii de acolo, dar apoi pentru tinerii artiști.

R.N: Eu mult timp am locuit într-un oraș mic, dar faptul că acum locuiesc în București îmi dă o altfel de deschidere. Pot merge la vernisaje, cunoaște oameni pasionați și mulți care lucrează în domeniu. Apreciez faptul că există în București tot felul de spații expoziționale unde acceptă și chiar caută artiști tineri, unde și noi putem arata ce lucrăm. Pe de altă parte, există și spații expoziționale destul de închise în propria lor buclă, iar asta poate să devină descurajant.

I.J: Printr-o comparație cu orașul natal, este mai ușor să exiști ca tânăr artist în București, unde oferta artei contemporane este mai generoasă, mai diversificată și există loc sub soare pentru toată lumea. Aici posibilitatea să expui într-un spațiu dedicat artelor când ești tânăr, este chiar încurajat, ceea ce în provincie nu se prea întâmplă. Este dificil să te dedici doar artelor, fără un job stabil paralel care să te țină pe linia de plutire din punct de vedere financiar.

P.M:  Cred că nu se vorbește destul despre asta, despre faptul că nu toți artiștii își permit din prima să nu aibă job, despre faptul că e aproape imposibil să intri în freelance după licență dacă nu ai sprijin financiar și așa mai departe. Pentru foarte mulți dintre noi, mai ales trăind într-un oraș mare ca Bucureștiul, un job full time e mai mult decât necesar ca să avem cum să trăim, iar ca jobul ăla să se pupe cu ceea ce vrei tu să faci pe plan artistic e aproape imposibil de cele mai multe ori. Eu am găsit momentan un soi de balanță la care lucrez zilnic și nu aș putea concepe să renunț la artă vreodată, dar mi-ar plăcea să aud mai multe discursuri în nota asta.

A.H: Este dificil să începi pe drumul acesta, dar odată ce te familiarizezi cu mediul și începi să cunoști mai mulți artiști și afli cum lucrează ei și cum gestionează probleme asemănătoare cu ale tale, începe să fie chiar distractiv. E multă muncă pe care trebuie să o depui dacă alegi să mergi pe un drum aparte, dar nu cred că trebuie să faci asta singur, iar soluțiile se găsesc atunci când îți faci curaj să ceri ajutor.

D.O: Pot spune că publicul nu-și îndreaptă îndeajuns atenția asupra artiștilor emergenți, ci stă cu privirile ațintite către cei mai cunoscuți. Nu cred că se întâmplă asta doar în București, ci cred că este un lucru ce ține de ,,începutul de drum” (mai mult sau mai puțin). Ceea ce cred că este cool când ești tânăr este că poți să îți aloci spațiu și timp uluitor de a experimenta fără limite.

G.R: M-am mutat acum un an în București, când am și început masterul, fiind timișoreancă, nu pot adăuga foarte mult despre ceea ce înseamnă să fii artist tânăr aici, dar ce am simțit de când am intrat pe ușa de la master din subsolul facultății a fost: o deschidere mai mare față de oameni noi din partea studenților și un spirit puternic de colegialitate, cel puțin în anul și secția din care fac parte. Nu pot să zic încă what is not cool și nici what is cool în general pe scena artistică fiindcă nu mă simt încă atât de activ implicată, cred că e dificilă partea cu apartenența la un specific grup pentru a putea reuși chiar dacă nu ai poate aceleași principii, dar o faci din speranța că îți poți câștiga un loc al tău, fiind aproape imposibil să fii remarcat ca entitate de sine stătătoare, dar acest lucru se întâmplă în orice oraș, nu doar București.

Cele 7 artiste, în seara vernisajului