Artista Ioana Joa, pe numele din buletin Ioana Gorzo, a deschis în data de 25 noiembrie expoziția personală intitulată Cotidian, la Muzeul Banatului Montan din Reșița, prima expoziție personală în cadrul unui muzeu. Ioana, născută în Maramureș, gravitează de ani buni în scena artistică și culturală din New York, dar și din România, mai ales în București. Cu mai multe expoziții prezentate în afară decât în țară, artista oferă acum publicului de la noi povestea unor lucrări realizate în ultimii 5 ani, care descompun intim viața de zi cu zi, în momente-cadru, din dorința de a nu le lăsa să se piardă și de a le adăuga unei colecții personale de reflecții. Propagarta a stat de vorbă cu Ioana Joa despre expoziția de la Reșița, despre practica ei artistică, dar și despre planurile de viitor.

Expoziția care se deschide pe 25 noiembrie la Muzeul Banatului Montan ne arată lucrări realizate de tine în ultimii 5 ani. Ai spus chiar tu că ele fac parte dintr-un proces de arhivare a unor momente din viața cotidiană. Cât de mult se leagă ele de istoria ta personală, mai îndepărtată sau mai apropiată?
Cumva, lucrările expuse la Muzeul Banatului Montan Reșița sunt parte din istoria mea personală imediată și îndepărtată în același timp. Sunt acele momente care ramân întipărite în minte și pe retină, momente care m-au atins și pe care vreau să le păstrez, care îmi amintesc de locurile prin care am umblat, de oamenii pe care i-am întâlnit, de experiențe importante în devenirea mea. Mă inspiră realitatea imediată și îmi place să observ și să analizez în tihnă oameni și locuri, iar locurile pe care le vizitez cel mai des îmi dau înapoi un tip de informație la care nu am acces atunci când doar trec în grabă sau când ajung într-un loc nou. Ador aerul unui loc nou, a unui nou oraș, graba oamenilor, mirosurile, energia străzilor, dar mi se pare că îmi scapă lucruri, că nu am văzut tot. Și atunci simt nevoia să le imaginez, să refac povestea.
Pictez și desenez momente aparent banale, dar de fapt tocmai obișnuitul și familiaritatea cu care mă întâlnesc adesea mă fac să mă uit la lume într-un anumit fel, să observ, să cercetez, să vreau să înțeleg.

Ai avut expoziții în atât în State și în diferite țări din Europa, cât și la Cluj și la București, iar acum urmează Reșița, acolo unde pare că de 2 ani de zile se întâmplă o revigorare a scenei artistice/culturale, la care ai contribuit. Cum ți-ai dori să fie primită expoziția de publicul reșițean?

Mi-ar plăcea ca expoziția să fie primită așa cum a fost la vernisaj, cu bucuria și curiozitate de a o descoperi. Dorința mea e ca vizitatorii să-și petreacă timp cu lucrările și să se uite la ele de la distanță, dar să îndrăznească și să se apropie. Fiecare perete e o compoziție și expoziția e construită ca o lucrare. Îi invit să se plimbe prin compoziții și prin lucrări, să le descopere, să le inventeze povești și să le vadă fix așa cum simt.
Și da, la Reșița se întâmplă lucruri și o să se tot întâmple pentru că acolo sunt oameni care fac treabă. Pentru mine este o bucurie și o onoare să expun la Muzeul Banatului Montan Reșița și pe această cale aș vrea să le mulțumesc lui Dorinel Hotnogu care a inițiat această expoziție, domnului primar Ioan Popa, doamnei Livia Magina, director interimar Muzeul Banatului Montan, lui Robert Șerban care mi-a scris o prezentare foarte tare, lui Adalbert Marton pentru vin Agape „artă & natură”, lui Dumitru Gorzo pentru asistență, tuturor celor care mi-au fost alături și m-au susținut cu muncă, prezență și mesaje.

Când și cum îți găsești liniștea/inspirația să lucrezi? Povestește-ne puțin despre procesul tău de lucru.

Eu lucrez mai tot timpul, dar cel mai bine lucrez noaptea și nu de puține ori mă prind zorile sau chiar dimineața lucrând. Dacă mi se pare că am prins un fir, nu îl las cât pot să-mi țin ochii deschiși, uneori continui să lucrez în capul meu chiar și atunci când încerc să dorm. Apar noi unghiuri și noi posibilități, imaginile prind contur sau se dezintegrează, lumea pare departe și aproape în același timp. Fiecare idee devine o posibilitate, apoi un univers. Noaptea e magică, timpul pare să încetinească și e doar al meu. Și sunt eu cu mine, liberă să explorez lumea văzută și nevăzută, dar imaginată. Nu sună telefonul și nu vrea nimeni nimic de la mine în afară de mine. Scopul e să îmi amintesc, să marchez perioade asociate traseelor mele prin lume și prin viață.

Uitându-te în urmă, cum s-a schimbat procesul tău artistic de-a lungul anilor? Care sunt subiectele la care crezi că vei reveni și care consideri că sunt capitole închise?

Procesul meu de lucru ține cont de materialul cu care lucrez și de lumină. Lumina a fost și este foarte importantă în lucrările mele, atât în desen cât și în pictură. Îmi plac structurile, formele solide și volumul, iar proiectele curg natural unele din altele cu o continuitate de căutări, observații, procedee și concluzii. Felul în care pictez acum a apărut ca o nevoie. Îmi doream efectul de lumină din desen și în pictură. Am tot experimentat diverse tehnici de a lucra cu uleiul pe hârtie și pe pânză. Așa a apărut tehnica în care lucrez, din nevoia de a explora și de a descoperi direcții noi în metoda de lucru. Nu știu dacă există capitole închise, dar cu siguranță sunt niște subiecte la care vreau să revin, niște proiecte de prin 2009-2014 la care nu am apucat să lucrez în tihnă, care din când în când mă bântuie. Cumva am lăsat lucrurile neterminate și probabil o să le revizitez.

Ce urmează pentru tine? Te vei întoarce la New York, la București? Ne poți spune despre un proiect viitor?

Mă simt ca acasă și la New York și în București, iar în ultimii ani am stat aproape jumătate din an în fiecare și puțin prin Maramureș. Îmi place plimbarea asta între două lumi, New Yorkul are mai multă informație, îmi oferă o deschidere culturală mai mare și m-a primit bine. Am expus mai mult acolo decât în România, iar în București am trăit mai mult de jumătate din viață și mi se pare că ne datorăm lucruri. Mi-ar plăcea să expun mai mult în țară, în același timp îmi doresc o expoziție la NY în viitorul apropiat, așa că nu știu exact unde va fi următoarea oprire. Timișoara e un alt loc în care mi-ar plăcea să expun, am cunoscut oameni mișto și m-am împrietenit cu orașul.
Mai vreau să continui proiectul ‘Un perete’, în care invit artiști care îmi plac să expunem pe un perete. Asta pentru că niciodată nu sunt suficiente spații de expunere și mulți artiști, mai ales cei care sunt la început de drum, nu prea au șanse să ajungă să expună în spațiile cool dedicate artei contemporane. Unele îmi lasă impresia că expun aceeași listă de artiști. Am început acest proiect ca o provocare și o metodă de expunere, cu gândul că o să fie mai ușor să găsesc “un perete” oriunde m-aș duce, dar se pare că nu-i așa ușor. Sunt artist și caut pereți.