Nadina Stoica este o artistă emergentă care abordează teme precum memoria, identitatea personală și spațiul locuibil. Practica ei artistică este definită de fotografie, care poate fi regăsită în fotobooks, colaje, video, obiecte și instalații. Lucrările ei au fost expuse la Diploma și Art Safari, dar și în expoziții din Marea Britanie (Finding home digital display, #EVERYDAYDORAMAAR UNIQLO TATE LATES – TATE MODERN), China și Serbia.

Cum a fost experiența de young blood la Art Safari?

Anul acesta am văzut cum lucrurile se concretizează și este un sentiment tare plăcut să vezi cum munca și căutările tale încep să dea rezultate. Young Blood s-a întâmplat simultan cu alte două proiecte foarte dragi mie, anume expoziția „Spațialități extinse” de la 2/3 galeria, curatoriată de Laura Bivolaru și expoziția „We lived good lives” de la conacul Udriște Năsturel din cadrul festivalului DWMT, curatoriată de Medina Pop. 

Pentru Art Safari, Călina Coman, curatoarea Young Blood 3.0, a ales seria de lucrări „IONA (masculin / feminin)” pe care am început-o în iarna acestui an și am finalizat-o în vară. Când mi-a scris Călina, era primăvară, am fost suprinsă să aud că își dorește aceste lucrări în expoziție. Eram încă la început cu seria, aveam doar 3 lucrări pe atunci, seria cuprinzând 10 în final, eram în plin proces de lucru și conceptualizare. Bineînțeles că pe atunci nici nu mă gândeam eu la ce voi face cu lucrările, în ce context aș vrea să le expun sau să le prezint. Cumva, acest context a venit la ele, fără ca eu să îl caut. 

Generația tânără de artiste din România, that’s a strong one! Am revizitat expoziția de câteva ori și de fiecare dată am avut acest sentiment de mult, mult de cuprins, mult de simțit, sentiment care nu s-a diminuat cu fiecare vizită, ci s-a definit mai puternic cu fiecare vizită. Și e firesc să se simtă așa, trăim vremuri de scindări pe toate planurile, iar asta se resimte și în Young Blood (cuprinzător, sensibil, tranșant).

IONA (masculin / feminin) din expoziția Young Blood 3.0 de la Art Safari, 2024

Cum alegi materialele înainte de a face un colaj? Reprezintă acel colaj un complet pentru tine sau simți că lucrările tale sunt într-un fel neterminate, cu un meaning lăsat la latitudinea privitorului?

Depinde de diverse, nu am o rețetă. De exemplu, pentru proiectul „Cuibăreala grai nu are” am lucrat vreo 2 ani jumate, a fost un proiect care m-a acaparat cu totul și cred că cel mai intes proces de până acum. Colajul pe sticlă cu imobile, a venit în ultimul moment, stăteam ore întregi în fiecare zi pe site-uri de imobiliare, fiindcă acea perioadă a coincis și cu o căutare nebună de apartamente, citeam despre gentrificare, fenomenul de digital nomad, o frenezie nebună care începuse să apară din timpul pandemiei. Vorbeam pe atunci cu Nic Prodromou despre toate aceste lucruri și în urma unor discuții a apărut ideea colajului. Aveam totul în fața mea: idei, imagini, materiale, tot! Am văzut acest colaj pe sticlă în fața ochilor înainte de a îl materializa, a fost gata într-o zi. Un alt exemplu este seria de colaje „Unde ai rămas?”. În cadrul unor discuții de grup la facultate cu Michele Bressan, acesta ne-a pus la dispoziție o arhivă anonimă cu sute de imagini din care să extragem câteva și să le decontextualizăm, să spunem o poveste cu ele, condiția fiind să găsim soluții de a proteja identitatea persoanelor din fotografii. În mine s-a întâmplat un declic când am ajuns la arhiva unui cuplu, îi prezenta împreună din anii de studenție, vacanțele de vară la țară cu familia, mutarea în apartamentul lor care a coincis cu ea fiind gravidă. Fotografiile au declanșat în mine emoție și tensiune, și am început să scriu scrisori, către mama, către mine. Scrisorile sunt cele care au generat ulterior colajele cu această arhivă, pe care am ales să le realizez pe cărți poștale vechi.

Uneori când aleg să mă plictisesc, completez diverse chestionare, e ca și cum am tăiat cateva întrebări din lista minții și am nevoie să-mi ridic altele ca să nu mă plictisesc prea tare. Zilele trecute într-un chestionar pe care am ajuns să îl fac din greșeală, căci uneori internetul ăsta mă păcălește, intenția mea fiind să completez un altul, mi-a ridicat această întrebare. Dacă prefer filmele cu final clar stabilit sau cu final deschis să pot continua povestea după bunul plac. Și m-am gândit atunci care sunt filmele mele preferate, ca în clasa a doua când completam în oracol la școală. Mi-au venit atunci în minte câteva filme, derulam prin ele, să mi le amintesc, în primul rând. Toate erau într-un fel sau altul lipsite de punct la final. Te duc până în punctul unei alegeri, care este luată în final și nenumărate posibile scenarii apar mai departe, așa se ridică următoarele întrebări în lista minții. Asta încerc și eu să fac în colajele / proiectele mele, să ridic întrebări mai degrabă decât să aduc răspunsuri.

Unde ai rămas?

Nu ai un mediu care te definește, experimentezi şi creezi colaje în jurul sentimentelor din mai multe elemente. Care este mediul cel mai greu de manevrat pentru tine? Ce sentiment îi atribui?

Cred că filmul este mediul care mă provoacă cel mai tare, nici nu pot spune că fac film, dar sunt sedusă de el. Înainte de a intra la Foto-Video la Universitatea de Arte din București, mă gândeam serios să aplic la Imagine de film la UNATC și învățam în paralel pentru ambele admiteri. Am descoperit cu adevărat gustul cinematografiei în liceu. Îmi amintesc că în clasa a 11a aveam o poftă teribilă de stăteam până la 4-5 dimineața să mă uit la filme, apoi la 9 eram la ore, iar în pauze dormeam, am ținut-o așa câteva luni. La facultate nu am excelat pe video, nici acum nu pot spune că stăpânesc așa bine acest mediu. Abia la master când am lucrat cu Alexandru Solomon am reușit cumva să-mi găsesc glasul în acest sens și forma de expresie, anume jurnal video sau poem, puțin pe alocuri experimental. Acum lucrez la un video, acum și lucrez sună cam serios, pentru că -acum- se tot lungește de vreo 6 luni și cine știe cât, iar -lucrez- și ăsta-i un proces greoi, gânduri alambicate, puzzle-uri de cuvinte pe hârtii, în jurnal, notițele din telefon, înregistrări audio, dar nu mă plâng.

De-ar fi să-i atribui un sentiment mediului cred că ar fi nostalgie. Puținele mele lucrări video de până acum sunt strânse legate de locuri și oameni care au fost parte din viața mea și poate încă sunt într-un fel sau altul, de amintiri sau de proiecții în timpuri și vieți pe care nu le-am trăit.

Intimitatea a fost o fantezie, 2019

Multe din lucrările tale vorbesc despre străbuni. Ce legătură ai cu rădăcinile tale? Te ajută arta ta să le sedimentezi?

Adesea mă privesc ca pe un suflet rătăcitor, dezrădăcinată. Mult timp m-am simțit într-o fugă nebună prin peisaje, în căutarea urmelor, ruinele trecutului. Am crescut între două locuri, mai glumesc uneori și spun că sunt cu un picior în groapă și cu unul în baltă, tot un fel de groapă și aia. Părinții mei s-au mutat la țară când eu aveam vreo doi ani, în satul de unde-i tata, care este în sudul Dobrogei și poziționat într-o groapă, se numește Credința sau „la capătul lumii”, cum i se mai zice. Cândva acolo a fost o mare, în cretacic mai precis, acum au rămas doar urmele a ce a fost cândva. Tatăl meu, nici el nu se trage de acolo de fel. Înainte, satul era unul de germani dobrogeni, după al doilea Război Mondial n-a mai rămas unul. Au fost aduși români de pretutindei după război, în special cei expatriați în Bulgaria, cum s-a întamplat cu familia bunicului, el ar fi printre primii băștinași ai Credinței. La vârsta de 5 ani am fost trimisă înapoi la oraș, în Constanța, la bunicii mamei, unde am crescut până m-am mutat în București. Făceam de mică naveta în weekend-uri și în vacanțe, până am mai crescut și drumurile s-au rărit. Când la 5 ani m-am întors la mare, știu că mi-am întrebat părinții ce fac oile în apă. Vedeam atunci marea ca pe o baltă mare-mare, iar de la distanță stabilopozii mi se păreau o turmă de oi la păscut. Această istorie personală pentru mine a fost și este în continuare o sursă de inspirație. Faptul că am crescut în aceste două lumi sau mai bine spus între cele două lumi a generat această „fugă prin peisaje”. Arta, într-adevăr, mă ajută să-mi sedimentez rădăcinile, e un proces nesfârșit de cunoaștere și descoperire, pe care îl asociez cu acea curiozitate nestăvilită a unui copil ce vede, simte, aude pentru prima oară ceva.

Harta Locuirii – video, 2022

Spune-mi un pic despre proiectul “Intimitatea a fost o fantezie”. A trecut mult timp de la Diploma Show întradevăr însă e un proiect cu multă încărcătură.

Recunosc că m-a surprins această întrebare. Au trecut mai bine de 5 ani de când am făcut „Intimitatea a fost o fantezie”. Acesta a fost proiectul meu de licență și primul proiect, de altfel. M-a copleșit puțin. Știu că voiam să spun tot, să arăt tot. De atunci, au început și căutările mele în istoria personală a rădăcinilor, să zic așa, căutări care sunt valabile și azi. Am ținut neapărat să fac o carte foto pentru licență care a fost gândită să poată fi parcursă din orice punct, fără început sau sfârșit, fiind împărțită în trei capitole: „La rece”, „Casa de dincolo” și „Buchet Baroc”. Fiecare capitol este atât o călătorie între trecut și prezent, cât și o juxtapunere de locuri și amintiri, e așa ca o amnezie. Ca să descriu mai bine sentimentul, căci despre asta e vorba mai degrabă decât de un concept, l-aș asocia cu filmul „Memento” al lui Nolan, foarte prezent în mintea mea în acea perioadă, oricum. Fără să-mi dau seama deja am povestit despre acest proiect în întrebarea de mai sus despre legătura cu rădăcinile, iar acea „fugă prin peisaje” descrie perfect cartea. O altă latura a proiectului și cea care a generat titlul acestuia este legătura mea cu fotografia. Atunci am început ceva mai conștient să mă întreb, de ce fotografie? Nicu Ilfoveanu, coordonatorul licenței mele, nu a fost doar un mentor, ci și un sprijin incredibil în acel an, m-a învățat să-mi developez fotografiile, cum să realizez o carte foto și m-a susținut în toată această căutare. Am vrut să fie un proces complet al meu și sincer. M-am ocupat de fiecare aspect al proiectului, inclusiv, mi-am implicat familia în procesul de fotografiere, căci în esență despre asta este vorba, rădăcini. 

Sunt recunoscătoare pentru cum a fost primit proiectul. Pe lângă carte, au mai fost două componente, un paravan pe care am colat paginile din jurnalul meu, jurnal pe care l-am ținut în anii de facultate, încă din momentul mutării mele în București, și un soclu construit de mine din borcane cu flori uscate adunate din sat. Așa a fost gândită cartea să fie expusă, am încercat să creez un spațiu izolat și fragil, cum sunt și amintirile. După expoziția de licență de la SwitchLab din 2019, cartea s-a dus mai departe la galeria Galateca în cadrul unei expoziții pe aceeași temă, apoi la Diploma Show și în final la Bienala de carte de studenți din Belgrad, a fost pe drumuri aproape un an.

3 flori, 3 culori – video, 2022

Ce pregatesti dupa Art Safari? Pe unde te mai gasim?

Pe 12 decembrie mă găsiți cu o serie de lucrări într-o fanzină în Milano, unde sunt colaborator alături de alți artiști din Italia, în cadrul târgului „Natale in Bim” organizat de Bim-Milano. Fanzina se numește „Scaldabagno” și este la prima sa ediție, fiind publicată de Ramingo Studio.

Mă veți găsi și în București cu o expoziție personală la Spațiul de Artă Contemporană / SAC Malmaison ce durează 3 zile în perioada 27.03 – 13.04, în cadrul proiectului Assigned, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.

Pregătesc mai multe lucruri în această perioadă, vom vedea împreună când se vor întâmpla.

Cum ai putea descrie experienta de fotograf? Iti schimba acesta pasiune perceptia asupra lumii si asupra frumosului?

Amazing! :)) Mai în glumă, mai în serios, ochiul de fotograf nu-i un clișeu. Fotografia în sine este un proces constant de cunoaștere și introspecție, indiferent de nișa ei, mai ales dacă îți place să te joci de-a Sherlock Holmes. Sună copilăresc ce zic acum, dar cred că toți vedem diferit, ca și cum fiecare om are o pereche diferită de ochelari de soare, de meserii și pasiuni, meseriași! Eu sunt genul de om care vrea sa facă multe, cât timp am fost în căutarea mea profesională treceam dintr-una într-alta ca din plop în puț (cred că am combinat aici niște expresii, dar înțelegeți voi ideea). Chiar și în momentele de descurajare și nesiguranță referitor la cariera de fotograf, îmi veneau niște idei de meserii așa năstrușnice că mă bufnește râsul acum. Cu siguranță aș fi excelat în toate, dar un lucru e sigur, că nu pot să nu fac fotografie. Nu știu dacă cuvântul „schimbă” este neapărat cel mai potrivit referitor la percepția asupra lumii și asupra frumosului, cât mai degrabă aș spune că accentuează niște simțuri care devin din ce în ce mai evidente cu cât aprofundezi mai mult și ajungi să te lași inspirat de orice lucru neînsemnat.