Norica-Ioana Popescu a absolvit studiile universitare de licență și masterat la Universitatea Națională de Arte din București, specializarea pictură, în prezent fiind doctorandă a aceleiași universități. Și-a completat studiile de licență în Franța, la École Supérieure d’Art de Grenoble, iar pe cele de masterat în Italia, la Accademia di Belle Arti di Roma.

Am stat de vorbă cu Norica-Ioana Popescu pentru a afla mai multe despre începuturile sale în lumea artei, proiectele artistice și dialogul artist-curator pe care îl presupune activitatea sa.

Povestește-ne puțin despre începuturile tale în lumea artei. Cum te-ai hotărât să te dedici acestui domeniu?

În jurul vârstei de doisprezece ani, desenul a devenit activitatea mea principală. Începând de atunci, am desenat în mod constant, descoperind sentimentul de împlinire generat de realizarea a ceva unic cu propriile mâini, de aprecierea celor din jur pentru rezultatele muncii mele, dar și de fenomenul autodepășirii ce se făcea vizibil odată cu finalizarea fiecărei lucrări.

Deoarece simțeam nevoia să protejez și să dezvolt darul pe care îl descoperisem – vocația mea – am luat hotărârea de a mă dedica domeniului artelor vizuale. Astfel am decis să aplic la un liceu vocațional cu profil artistic.

M-am pregătit singură pentru acel prag, însă, în urma susținerii probelor de admitere, deznodământul nu a fost tocmai cel dorit. Întrucât mi-au lipsit două sutimi din medie pentru a fi admisă la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” (prima opțiune pentru mine și pentru majoritatea candidaților), am fost admisă în Liceul „Dimitrie Paciurea”. Pe atunci, a părut un eșec repartizarea în fostul liceu tehnologic din strada Băiculești, care, odată cu promoția din care am făcut parte, a devenit liceu cu profil artistic. Însă, timpul a demonstrat că întâmplarea aceasta a fost întocmai ceea ce am avut nevoie și că anii de liceu au constituit un bun început pentru călătoria mea în domeniul artelor vizuale.

În „Paciurea” am avut condițiile necesare pentru a crește frumos și armonios, atât pe plan personal, cât și profesional. Aici am format prietenii pe viață și mi-am găsit sufletul pereche, pe Andreias Welther, colegul meu de bancă la liceu, licență și master, partenerul meu în viață și în dragoste încă de la vârsta amândurora de 15 ani. Am avut șansa să-l avem diriginte pe artistul și profesorul Sorin Ienulescu, care ne-a transmis pasiunea pentru pictură și o bază solidă de cunoștințe, practici și principii esențiale pentru drumul pe care l-am ales.

După finalizarea studiilor preuniversitare, am fost admisă cu succes la Universitatea Națională de Arte din București, Facultatea de Arte Plastice, specializarea Pictură. Am urmat aceeași specializare, tot la UNArte București, în cadrul studiilor universitare de masterat. Mi- am completat studiile de licență în Franța, la École Supérieure d’Art de Grenoble, iar pe cele de masterat în Italia, la Accademia di Belle Arti di Roma. În prezent sunt studentă a Școlii Doctorale (I.O.S.U.D.), UNArte București.

Închei prin a spune că uneori doar două sutimi fac diferența. În cazul meu, mi-au schimbat viața în bine, oferindu-mi, simt eu, cel mai favorabil început pe care l-aș fi putut avea în acest domeniu.

Proiectul tău de licență a propus o investigare a fragilității existenței umane, aducând în pictură aspecte care nu au formă vizibilă, cum ar fi Iubirea, Sufletul sau Moartea. Prin proiectul masteral, „Fusei aici, făcui asta!”, prezentat și la Diploma Show 2023, ai ales să adâncești acest registru al „călătoriei” umane printr-o notă mult mai personală, explorând elemente care să îți definească autoportretul interior. Cum au luat naștere cele două proiecte?

Proiectul meu de licență a avut un debut neașteptat, fiind declanșat de o întâmplare situată parcă la granița dintre lumea cunoscută și o lume nevăzută. Acest eveniment poate fi numit soartă de către cei ce cred în cele nevăzute, sau coincidență de către ceilalți.

În cadrul unei teme de atelier intitulată „La început era Cuvântul”, adresată de către domnul profesor George Moscal, nouă, studenților grupei sale, fiecare dintre noi am extras aleatoriu un cuvânt sau o sintagmă dintr-o carte aleasă ca fiind una fundamentală. Pornind de la ceea ce am extras din carte, urma exercițiul construirii unui proiect artistic personal pe o perioadă de două săptămâni. Cartea fundamentală pentru mine și pe care am ales-o a fost „Monografia localității Celeiu, orașul Corabia, județul Olt”, fapt care a stârnit nedumerire atunci, în atelier. Mi-am justificat alegerea prin faptul că această carte a fost scrisă de bunicii mei, prof. Georgel Popa și prof. Florica Popa, pentru ca nepoții „să cunoască trecutul acestor locuri unde s-au născut, au trăit [și au murit] bunicii lor”. Acestea au fost cuvintele scrise de ei pe prima pagină, iar după ce le-am rostit, am ales cuvântul din dreapta rândului de sus al paginii din dreapta. După deschiderea cărții în mod întâmplător, am aflat cu uimire și cu spaimă că „după moarte” urma să fie tema mea. Așadar, lucrarea „După moarte” a fost rezultatul exercițiului respectiv, corespondent celui de-al doilea an de facultate, devenind prima din proiectul meu de licență „Peisaj nevăzut”. Această temă m-a îndrumat către explorarea prin artă a altor aspecte nevăzute, dar prezente în viețile tuturor, precum timpul, sufletul sau dragostea.

În cazul meu, ceea ce se voia a fi un exercițiu studențesc cu o durată de două săptămâni, a devenit un proiect pentru o viață întreagă. Acesta a început cu „sfârșitul” și cel mai probabil se va sfârși, cândva, cu un început.

Fotografie, 2020

„După moarte” – 2020, tempera pe pânză, 200 × 322 cm

Proiectul masteral „Fusei aici, făcui asta!” s-a născut din dorința ca anumite realități dragi mie să dăinuie.

Debutul proiectului a constat în abordarea în pictură a tematicii peisajului, pe care o consider inepuizabilă. Alegeam fragmente ale naturii din zonele mele de origine (spațiul Olteniei), le studiam îndelung prin intermediul diferitelor medii de lucru, fie en plein air, uneori alla prima, alteori în numeroase ședințe de lucru în mediul controlabil al atelierului.

„Dialog între Cer și Pământ” – 2021, tempera cu emulsie de ou pe pânză, 100 × 140 cm

„Octombrie” – 2021, tempera cu emulsie de ou pe pânză, 100 × 140 cm

„Octombrie nr. 2” – 2021, tempera cu emulsie de ou pe pânză, 100 × 140 cm

Vorbind despre începuturi, la un moment dat am simțit o nevoie poruncitoare de a introduce în lucrările mele figura umană, subiect pe care îl consider pe cât de fascinant, pe atât de provocator. Am luat decizia de a aborda în proiect imaginea persoanelor dragi, iar acest fapt a constituit o renaștere a proiectului. Pe atunci mă aflam în Italia prin intermediul unei burse de studii în cadrul Accademia di Belle Arti di Roma. Alegerea de a mă provoca prin abordarea figurii umane în pictură, cu siguranță s-a datorat și nenumăratelor vizite în muzee, galerii și catedrale din Roma, Veneția și din alte zone ale Italiei, unde m-am alimentat cu inspirație și cu mai multă determinare în a urma scopurile și idealurile înalte pe care mi le- am stabilit în arta mea. Cred că acestea pot fi atinse prin ieșirea în mod constant din zonele care tind să devină confortabile și prin a da curs unor provocări pe care le adresez mie însămi.

„Nenea Puiu, Dumitru Marinescu (străbunicul), Mamaie Bubu și Tataie Gelu” – 2022-2023, tempera cu emulsie de ou pe pânză, 30 × 40 cm

„Mami” – 2023, tempera cu emulsie de ou pe pânză, 157 × 99 cm

Cum s-a produs trecerea de la încercarea de a pune în fața ochiului elemente abstracte la reprezentări ale unei lumi personale vizibile (familia, prietenii, locurile de origine)?

Nu este vorba despre o trecere, ci mai degrabă despre două preocupări diferite pe care le explorez concomitent în proiecte distincte – „Peisaj nevăzut” și „Fusei aici, făcui asta!”. În cadrul studiilor de licență m-am axat pe cel dintâi menționat, iar pe cel de-al doilea l-am dezvoltat în cadrul masteratului. Cronologic, ambele proiecte s-au născut în aceeași perioadă. Niciunul dintre acestea nu este finalizat și nici nu îmi propun să le închei prea curând.

Când ne gândim la autoportret interior și la practica artistică, ne gândim, poate, și la atelier. Cum vezi relația artist-atelier?

Cu siguranță trebuie și se va crea o simbioză între artist și spațiul său de lucru. Selecția de obiecte (înzestrate cu scop practic și/sau estetic) și modul în care artistul le organizează, pot constitui martori cheie ai autoportretului interior. Atelierul poate fi privit ca o extensie a identității artistului.

Este imperativ ca atelierul să corespundă practicilor artistice și să nu le constrângă sub nicio formă. Totodată, acesta trebuie să ofere siguranță, intimitate, confort și să constituie un cadru propice pentru creativitate, cercetare și experimentare.

Ești artistă și curatoare. Pentru un artist care îmbrățișează și practica curatorială, expozițiile pot lua forma unor opere de artă în sine. Care sunt provocările cu care te confrunți în ceea ce privește îmbinarea ambelor practici?

Cea mai mare provocare este să acord un răspuns când sunt întrebată ce fac în timpul liber – pentru că nu prea am așa ceva. Chiar și atunci când nu lucrez fizic la creația mea artistică, lucrez mental și sufletește. Este cunoscut faptul că artiștii oricum nu au timp liber și că sunt cam egoiști în a-l împărți, așa cum, recunosc, sunt și eu. Din acest motiv, atunci când mă implic într-un proiect de orice natură, înseamnă că mă încred în cauza lui și că voi contribui prin resursele și abilitățile mele la atingerea potențialului maxim al acestuia. Desigur, proiectele curatoriale nu fac excepție. Cred cu tărie în toți artiștii cu care am colaborat, de aceea, nu de puține ori, m-am autocuratoriat.

Ne poți spune ce pregătești pentru perioada următoare?

Îmi voi păstra dedicarea în ceea ce privește practica mea artistică și studiul, iar cât de curând voi expune o parte importantă din ceea ce fac, deci rămâneți aproape.