
Oana Barbonie: „Ce e totuși minunat la scris sau la artă e că, odată ce o îngrijești și prezinți, nu mai este a ta. Devine a celui care o primește.”
FOTO: Lena Ciobanu
Oana Barbonie este o artistă vizuală ce experimentează în jurnalistică, design grafic şi colaj și pe care o poți recunoaște uşor după textele scrise în nuanțe de albastru. Ultima ei expoziție a avut loc la Ototo Victoriei, “This is yours to keep”.
Arta ta este viscerală, poți vedea aproape cum sângerează. Care a fost catalizatorul care a pornit această nevoie de a oferi din vulnerabilitatea ta? Îți e frică de modul în care o privește lumea?
Haha, nu știu dacă e chiar așa, dar mulțumesc. Mă bucur să știu că se simte așa vie munca mea. Deși simultan da, la început m-a panicat ideea asta că oamenii citesc ce trăiesc eu. Că au atâta acces la mine. Ce e totuși minunat la scris sau la artă e că, odată ce o îngrijești și prezinți, nu mai este a ta. Devine a celui care o primește. Pe mine asta mă ajută enorm la mesajele cu albastru și e ceva ce mi-a reconfirmat o prietenă de curând, care mi-a zis: „Niciodată nu m-am gândit ah, uite asta trăiește Oana. Sigur, suntem prietene și poate uneori mă întrebam ce e cu tine, dar primul gând nu e despre tine, ci despre mine”. Mergând înapoi, îmi aduc aminte de un moment când tatăl meu mi-a zis o poveste drăguță și mi-a spus să n-o postez undeva. Atunci, am vorbit cu el despre cum nu trebuie să ne forțăm toți să fim vulnerabili public, dar oricât de clișeic sună, life is short și dacă putem da mai departe ceva – chiar și o poveste, de ce să n-o facem. În termenii firești și timpul nostru, dar să ne dăm mai departe cumva.
De ce culoarea albastru, ce reprezintă pentru tine?
Era 2020, pe vremea asta și scriam mesajele astea scurte de jurnal și alesesem markerul la întâmplare. Și era cu albastru. Și citind mesajul și uitându-mă la culoare, m-am gândit la starea de feeling blue, care mi se pare că esențializează cel mai firesc locul din care am scris în ultimii ani. Așa că, am păstrat albastrul, deși am tot schimbat markerele după.
Călătoria ta ca și artist în ultimii ani a fost una destul de zbuciumată. Care crezi ca a fost cea mai importantă lecție învățată?
Dacă ne referim la căutările din munca mea, da, a fost poate prea haosată pe alocuri. Pentru că nu am avut niciodată un traseu clar. Poate că scrisul mi-a fost aproape mereu, uitându-mă în urmă. Altfel, eu am studiat jurnalismul, dar apoi m-am dus pe antropologie să fac film, dar am ajuns art director, apoi editor vizual. Și munca personală s-a dus din scris, fotografie, video, mult colaj, altele. Am avut des momente când eram complet copleșită de tot ce vreau să fac și să încerc, pentru că nu-mi dădeam vreme să mă focusez doar pe o tehnică, deci ajungeam să mă simt complet ratată în toate. Ce m-a ajutat și mă ajută și în prezent e să urmez acest instinct interior pe care îl am și care mă face să povestesc. Să simt ceva și să-l povestesc cumva. Și vreau să-i dau prioritate, să nu fac chestia asta interioară să depindă de tehnică și de perfecțiunea ei, ci mai degrabă de firescul și sinceritatea cu care o fac.
Dacă ai putea rezuma arta ta într-o melodie, care ar fi?
Nu am una pentru toată munca mea dintotdeauna, dar pentru ultimii ani aș zice că am scris dintr-un loc aglomerat, cum îl simt și pe cel descris de Phoebe Bridgers în That Funny Feeling.
Ce ai putea spune oamenilor care își doresc sa intre in industria artei în România dar nu își găsesc locul?
Cred că sunt mai multe răspunsuri și nuanțe și sigur nu le știu nici eu pe cele corecte sau potrivite oricui. Dar mi se pare important să ai încredere în munca ta, s-o faci cu sinceritate și grijă, să fii fanul tău, să fii deschis, dar și perspicace în legătură cu ce auzi despre ce-ți iese. Iar apoi, dacă nu găsești spațiul ăla, să vezi de fapt ce nevoi ai și să le împarți pe locuri și oameni. Cred că e prea idealizat să credem că există un singur loc absolut perfect care va fi locul tău într-o industrie. Simt că e mai important să aduni oamenii potriviți, intențiile potrivite, să fii recunoscător și simultan încrezător. Eu de abia în ultimii ani sunt mai curajoasă cu ce fac și nu mă feresc să fiu mândră, dar mi-a fost greu să-mi ofer asta pentru că am crescut într-un loc mic, apoi un oraș mic. Să fii mândru și loud nu era foarte recomandat. Și dacă am un sfat, e să cauți în tine încredere. La început, măcar apreciere pentru că faci. You do the work. Apoi vine și locul.
Spune-ne câteva cuvinte despre expozitia de la OTOTO și câteva despre printul tău preferat.
Am început să le spun celor de acolo despre dorința mea de a celebra tot ce-am făcut cu seria „Feeling blue” până acum, poate înainte de o posibilă pauză de la ea (în care tot vreau să scriu) și de acolo pur și simplu au fost deschiși și mi-au oferit cu toată libertatea spațiul de pe scară de la locația din Victoriei (Galeria Pe Scara Blocului, mai exact) și m-am întins cu albastru pe pereți. Chiar le mulțumesc pentru câtă libertatea mi-au dat. Iar despre printul preferat, nu am unul, dar sunt super bucuroasă că mi-a venit în ultimele zile dinainte de vernisaj ideea acestui print cu o fotografie cu ai mei făcută când eram mică. Lângă ea, am pus textul „Acolo e totul. Aici doar stăm și noi” și mă bucură mult să-i am prezenți și pe ei în expoziție. Mă susțin constant și le mulțumesc tare.
Ce te așteaptă în viitorul artistic? La ce proiecte lucrezi? Dă-ne un sneak peek.
Vreau să iau iarna ca să mă odihnesc și să scriu pe lung. Ce înseamnă asta, nici eu nu știu exact. Și vreau să pun tot mai des lucrări pe pereți în tot felul de spații formale și mai puțin formale, dar pe unde trec oameni și se pot opri, să-și ia un moment, ca să stea cu ei.