La Galeria Scemtovici & Benowitz s-a deschis în data de 14 martie expoziția personală a lui Olimpiu Bandalac, intitulată „Orele…” și curatoriată de Raluca Ilaria Demetrescu. Am vrut să aflăm mai multe despre ceea ce a inspirat acest proiect și am stat de vorbă cu Olimpiu Bandalac, artist complex, cu o operă vastă și diversă, și cu o istorie personală ce se leagă organic de povestea artei recente românești. Artistul ne-a vorbit despre practicile sale și modul în care s-au schimbat ele de-a lungul anilor, despre dificila perioadă de tranziție a deceniului `90, despre film și muzică, dar și despre dialogul dintre generațiile de artiști.

Expoziția dvs. personală tocmai a fost inaugurată la galeria Scemtovici & Benowitz. Cum ați început să lucrați cu galeria și când a apărut ideea acestui proiect?

Am început să colaborez cu Galeria Scemtovici & Benowitz chiar de la prima expoziție, cea de inaugurare, la care m-a invitat curatoarea Raluca Ilaria Demetrescu. A fost o expoziție de grup, cu artiști de mai multe generații. Raluca a ales să expună o pictură pe care am realizat-o în 1989, și din fericire, această pictură a avut un impact mare și s-a și vândut. Am primit apoi o invitație din partea domnului Scemtovici, să fac o expoziție personală. Lucrurile s-au întâmplat destul de rapid, eu aveam foarte multe materiale, dar ca să poți închega un ansamblu coerent, să faci o expoziție cu semnificație, este nevoie de multă muncă. Nu am avut nicio ezitare să o aleg drept curatoare pe Raluca, iar colaborarea noastră a fost una foarte bună. Un lucru care ne-a ajutat a fost faptul că eu aveam pregatită această combinație între zona de obiect-pictură și partea de muzică, pentru că o gândisem dinainte și aștepta un prilej, de fapt un spațiu, care să fie adecvat pentru această preocupare a mea, combinația dintre cele două elemente.

Am gândit lucrurile în jurul unui nucleu care, cum am spus, deja exista. Tot ascultând compozițiile din seria aceasta a lui Octavian Nemescu, ascultând orele, minutele, am făcut legătura cu tema timpului și cu ceasul pe care l-am integrat în expoziție, un ceas vechi de peste 100 de ani, moștenire de familie. Sunt ore de muncă în spatele acestor lucrări pe care le vedeți în expoziție. Am tot revenit asupra lor, ani la rând, norocul meu că materialele alese mi-au permis acest lucru. La fel a lucrat și Octavian Nemescu, făcând o suprapunere de straturi muzicale, instrumentale, unele electronice, și altele clasice sau cu voce. Este vorba despre o muzică complexă, finalizată în câțiva ani.

Instalația de sunet este o parte importantă a firului narativ pe care îl urmează expoziția. Povestiți-ne mai multe despre prietenia și colaborarea pe care ați avut-o cu compozitorul Octavian Nemescu.

Ne-am cunoscut în anii ‘82-83, eu tocmai câștigasem un fel de concurs de scenarii, eram angajat deja la studioul Animafilm, și am avut șansa ca proiectul meu să fie aprobat. A fost ca o minune deoarece conducerea de atunci a studioului mi-a aprobat un buget mai generos, în care am putut să includ și colaborarea cu un compozitor, adică să pot integra în film muzică originală. Nu am știut inițial cu cine am să lucrez, dar a fost o șansă fericită, pentru că doamna Erica Nemescu, care era inginer de sunet în studio, mi-a făcut legătura cu Octavian Nemescu, compozitor, soțul ei. A citit scenariul meu și a fost de acord să compună muzica. Colaborarea cu un compozitor nu este simplă, pentru că filmul de animație are particularitatea că are secvențe scurte, nu permite o linie melodică continuă, iar asta înseamnă că trebuie să lași compozitorul să se adapteze filmului, să facă bucăți muzicale cu „timing-ul” pe care l-a primit deja, conform decupajului regizoral, storyboard-ul, cum este numit în engleză. A fost o frumoasă muncă de colaborare, ore întregi petrecute împreună, în care am stat și am vorbit. Aceste discuții purtate cu domnul Nemescu erau discuții serioase, despre artă, despre cultură, iar ele m-au influențat profund pentru că eram încă foarte tânăr pe atunci, aveam 27-28 de ani. Această combinație pe care am cunoscut-o atunci, între imagine, mișcare și sunet mi s-a părut o deschidere fantastică pentru artă.

Au mai urmat apoi 10 ani, în care am realizat alte 4 filme, perioadă în care Octavian Nemescu a avut concerte, a lansat unele discuri, iar toate acestea au făcut în așa fel încât eu mi-am păstrat deschiderea către muzica contemporană.

Ilustrația și animația sunt capitole însemnate în creația dvs. Când ați făcut pentru prima dată animație? Cum s-au împletit cele două cu restul intereselor artistice?

La mine totul a început în 1980, când am avut o expoziție de grup la Atelier 35 cu trei colegi: Dan Mihălțianu, Cristian Paraschiv și Teodor Graur. Expoziția a fost văzută de echipa de la Animafilm, care era într-o etapă de căutare a unor noi graficieni, în ideea de a revigora domeniul, care mergea bine atunci. Animafilm făcea venituri importante pentru România pe partea de film. A fost lansat un concurs, am avut de realizat un storyboard pentru un film. Am fost vreo 8 candidați din toată țara, iar 3 am fost la final angajați. Eu nu aveam decât experiența mea de pasionat de filme, nimic altceva, dar am improvizat acest storyboard din fotografii și diverse scene, intervenții. Lucrurile au continuat cum am povestit, cu un conscurs de scenarii, pe care l-am câștigat și am realizat un prim film, cu muzica lui Octavian Nemescu. Există un video pe canalul meu de YouTube în care eu povestesc despre acest prim film.

Faceți parte din generația de artiști care a simțit din plin perioada dificilă a anilor 1985-1990, dar și așa-numita „perioadă de tranziție”. Care au fost cele mai mari provocări pentru un artist în aceste perioade (prea puțin acoperite documentar și științific) ale artei contemporane românești?

A fost o schimbare bruscă și dramatică în viața noastră. În 1989 încă eram angajat, aveam un loc de muncă, un salariu și un loc în care să locuiesc. După, dintr-o dată, nu a mai fost nimic din ceea ce știam. A trebuit să mă apuc să fac ceva…altceva. Am fost puși cu toții la încercare. Cred, totuși, că un artist rezistă mult mai bine în astfel de condiții, pentru că are creația și găsește bucurie în munca sa. Acesta a fost și în cazul meu, arta mea m-a ajutat să trec prin niște momente dificile.

Cea mai mare provocare după 1990 a fost ca artistul să rămână pe propriile picioare. Au fost cazuri în care unii au decis să se schimbe brusc, să se rupă de ceea ce au fost înainte. M-am întrebat atunci: cum poți să schimbi macazul așa, dintr-o dată, ca artist? Nu am fost de acord cu această idee și mi-am dat seama atunci că din propriile mele puteri pot extrage ceva cu care să continui mai departe. Deschiderea spre partea de computer a fost o fereastră, despre care mi-am dat seama că se va dezvolta mult, și în legătură cu arta. Am început să fac montaj video tot atunci. Am fost invitat de către domnul George Sabău la Arad, la kinema ikon. Țin minte că le-am spus atunci, într-o discuție, că sunt foarte fericit că acum pot să fac totul singur: de la filmare de concept, până la montaj și finalizarea unei producții video. Asta nu era posibil înainte, iar dacă se implică mai multe persoane deja se întâmplă alterații în produsul artistic.

Sunt recunoscător că am păstrat touși și bucuria lucrului pe hârtie. Pentru că asta m-a ajutat să rămân cu picioarele pe pământ.

A fost și o perioadă, după 1990, când am fost plecat o perioadă lungă în străinătate. Aveam setea aceasta de a vedea arta contemporană la ea acasă, mă săturasem de repoduceri. Toată tinerețea am tânjit să văd muzeele mari. Au fost 5-6 ani în care am umblat prin Europa. În 1993, când am terminat ultimul film, am fost concediat, s-a închis studioul Animafilm, iar eu am fost printre ultimii lui angajați. După o perioadă, am intrat în altă arie de creație, în zona editorială, de graphic design. În 2003, exact acum 20 de ani, am înființat firma mea, în ideea de a nu fi dependent de vânzarea propriilor lucrări, care m-ar fi stresat foarte mult. Mi-am făcut o preocupare și o activitate paralelă, dar interesantă, pentru că am lucrat pentru edituri, pentru agenții de publicitate, am făcut diverse tipuri de design.

Sunteți profesor la UNARTE, lucrați cu cei mai tineri artiști. Care credeți că mai este relația dintre generații?

Sunt foarte deschis la ceea ce face tânăra generație. Mă duc la expozițiile studenților și vreau să fiu aproape de ei. A fost o perioadă destul de lungă, de cam 20 de ani, în care s-a produs o ruptură între generații. La vernisajele noastre, în 1980, veneau Horia Bernea și Sorin Dumitrescu. Apoi, după 1990, a existat o perioadă de separație despre care eu am spus mereu că nu este în regulă. Tinerii artiști nu o iau niciodată de la zero, ei fiind rezultatul culturii noastre, aparțin ei. Pe de altă parte, cei care au ajuns la un anumit standard de viață și de existență artistică, trebuie să fie mult mai receptivi. Generația mea nu prea se duce la expozițiile tinerilor, iar asta nu este tocmai bine. Am văzut însă în ultimii ani o îmbunătățire a acestei situații. Raluca Demetrescu, de exemplu, a avut din start această pornire, să facă expoziții cu artiști de diferite generații, și s-a dovedit că a fost o idee foarte bună. Cu bucurie expun acum alături de studenți sau de oameni care nu au făcut studii de artă și care se exprimă foarte interesant. Eu cred că asta este cea mai bună soluție, și nu separările de tot felul, pe generații, pe grupuri, pe etnii sau alte aparente diferențe.

Sunt foarte bucuros să stau de vorbă cu studenții. Le spun de la început că vom fi colegi de expoziții de aici înainte și că trebuie să vorbim despre artă ca niște adevărați profesioniști.

Ce urmează după „Orele..”. Ne puteți povesti despre un proiect viitor?

Am două proiecte pe care aș vrea să le realizez. Primul este un ansamblu în zona de desen, lucru pe hârtie, aceasta fiind pentru mine o preocupare constantă încă din 1978. Al doilea este o instalație multimedia care va conține obiecte mari, dinamice, prezentate alături de o parte sonoră. Aștept un spațiu potrivit pentru această expoziție multimedia și am în vedere posibilitatea de a lucra cu un tânăr compozitor, care să scrie o partitură pentru ea.