Vlad Braga este un tânăr fotograf ce imortalizează într-un mod inedit sentimente şi momente candide, umane. Acesta a fotografiat artiști internaționali precum Saint Levant, Yungblud sau Deki Alem dar şi locali: om la lună, Corina Sucarov, Alex Bittman (şi chiar Florin Dumitrescu). Fiecare poză a lui exprimă atât de multe încât sunt aproape sinestezice. El, împreună cu Raul Stan și alți oameni superbi, pot fi găsiți la Perimetru Studio în Cluj.

Unul dintre cele mai interesante lucruri la un artist este povestea de la început, ce l-a atras pe acel drum. Care e prima ta amintire cu fotografia? Cum s-a legat de tine?

Cred că prima sau printre primele amintiri a fost când făceam poze cu telefonul în prima mea călătorie. După primul an de facultate am zis că viața asta are mai mult să îmi ofere așa că am plecat cu autostopul. Am făcut autostopul o lună. Stăteam câte două-trei zile printr-un oraș, apoi mergeam și vizitam altul, era ca un turneu. Am fost cu un prieten care era pasionat de scris. Eu fotografiam iar el scria ca și element complementar fotografiilor. Îmi amintesc că mă atrăgea tot tot, îmi venea să pozez orice. Asta s-a întâmplat și mai târziu când mi-am luat primul aparat foto, chiar după ce m-am întors din călătorie. La fel, ieșeam pe stradă și oriunde mă uitam îmi venea să capturez acel moment. Cred că a fost așa din prisma faptului că eu nu am avut tangențe cu arta sau domeniile artistice, nici din familie nu am primit un impuls spre asta și atunci când l-am descoperit, l-am descoperit cu totul și voiam să îl mănânc pe pâine. La mine a fost un proces organic, luat pas cu pas.

Cum a fost experiența ta lucrând cu artiști mari din industria muzicală?

Pe de o parte a fost împlinitoare pentru că am ajuns să fac ceea ce îmi doream să fac. Pentru mine muzica este viața mea. Făcând și fotografie am încercat să găsesc o cale de mijloc prin care să îmbin cele două jumătăți. 

Pe de altă parte parte a fost dezamăgitor pentru că unii artiști nu au nicio esență. Sunt doar de suprafață și înoată la suprafață. (Nici nu știu dacă înoată cred că mai mult îi poartă curentul.) Dar per total sunt super recunoscător, super mândru și fericit că ceea ce visam s-a transformat în realitate. 

Cui i-ai da shout out dintre oamenii care te-au ajutat să devii cel mai autentic tu? 

Lui mama. Ea de când eram mic îmi zicea “ești frumos, ești puternic, ești deștept și poți să faci orice” iar eu am crezut-o pe cuvânt și am mers mai departe. Chiar dacă ulterior, când eu mă dezvoltasem mai mult ca artist, mama a început să zica: „dar fi și tu normal”, când de fapt ea îmi insuflase anormalitatea asta. Pentru mine asta a contat cel mai mult. Cred că de fapt ce e important e să fi tu. Nu consider că sunt diferit de alții, asta e de la sine înțeles. Toți suntem diferiți. Unii oameni preferă să meargă pe niște tipare standard, iar alții fac ce simt ei, lăsând la o parte stigma. Eu simt că mă aflu în categoria asta a oamenilor care fac ceea ce simt ei în suflet. Din cauza asta uneori mai am inconștient sau conștinent gânduri că bă dar e ok, bă dar ce o să zică alții, dar trec destul de ușor peste. E ceva pur uman.

Cum crezi că ar reuși artiștii să devină mai personali, mai candizi, mai conectați cu natura lor?

Nu mă simt neapărat în măsură să vorbesc pentru alții, să spun ce ar trebui ei să facă. O să mă raportez la ce ar trebuit să fac eu ca să devin așa. Răspunsul pentru mine e natura. Poți să o iei per se natura adică pădure, copaci, să ieși să te plimbi sau să intri mai adânc și să vezi natura cu ce reprezintă ea de fapt. Este rădăcina, esența, nucleul de unde venim și atunci nucleul nu poate să fie ceva ce e la suprafață. De asta eu o raportez la intenția cu care faci ceea ce faci. Dacă eu fac lucruri pentru bani, pentru faimă, pentru a fi mai bun decât x n-are nici o treabă cu natura pentru că sunt chestii din exterior, niște concepte și niște stigmate create de om. Dacă intenția mea ar fi să ajut, să ating suflete, să mă conectez cu alți oameni atunci da, m-aș apropia mai mult de natură.  

Uite e un citat foarte fain care zice Oamenii sunt depresivi în ziua de astăzi pentru că încearcă să fie ceea ce nu sunt. Depersonalizarea asta în care tu nu mai ești tu ci ești doar un cumul de chestii luate din exterior nu e sănătoasă. Trebuie să sapi în interior. Natura per se ajută. Să mergi să stai printre copaci sau să ai o mică plimbărică zilnică de 10-30-40 minute te ajută. Te năpădesc altfel de gânduri decât alea care apar când ești în jungla urbană. Când faci ceva, intenția nu trebuie să aibă trăgaciul în afară, astea sunt niște motive super egocentrice, chestii precum vreau să fac asta că nu a mai facut-o nimeni sau ca să mă vadă x, în care tu vrei să faci pentru ego nu vrei să faci pentru suflet, lume, viitor, ci doar ca să ți se umfle ție pieptul. Lucrurile făcute cu dăruire și în tihnă vor dăinui. Asta e ceva cu care mă lupt acum pentru că eu nu mai fac fotografie în ultimul timp, adică în continuare am proiecte, dar eu simt că le fac din inerție și din dorința de a lucra cu oamenii ăștia, dar nu mai simt că fac lucruri cum făceam la început, când știam ce vreau să fac și o făceam cu tot dragul. Acum o fac din respect pentru sine, pentru munca mea, pentru cei ce își doresc să le ofer o bucățică din arta mea. Simt că am nevoie de o pauză pentru a îmi regăsi rădăcina.

Ești un om destul de spontan, căruia îi place să vadă multe locuri. Călătoriile pe care le ai, împreuna cu artiști sau fără, duc și la cunoașterea multor oameni, la cunoaștere de sine. Care este un lucru pe care l-ai auzit și a rămas alături de tine într-una dintre aceste călătorii?

Ce bine că mi-ai pus întrebarea asta pentru că îmi era dor să spun poveștile astea. Mi-a zis așa un domn francez când călătoream prin Portugalia și jur că de atunci perspectiva mea asupra vieții s-a schimbat total.  Într-o zi în Pădurea Amazoniană s-a iscat un incendiu puternic și ardea din ce în ce mai tare. Toate animalele erau panicate, unele fugeau, altele se urcau în copaci, săpau gropi, unele stăteau și se uitau la foc. Pasărea Colibri se ducea la râu, lua apă în cioc și încerca să stingă focul. Tucanul, care are un ditamai ciocul îi zice “Dar iubită pasăre colibri de ce te chinui? Nu vezi că tu nu poți? Ai ciocul mic, câtă apă crezi că poți să arunci peste focul ăla ”. Pasărea colibri i-a zis “Eu îmi fac partea mea de treabă. Dacă toată lumea și-ar face partea ei am stinge focul.”  Încerc și eu să fiu o pasăre colibri. Uite, spre exemplu, eu m-am mutat la țară de câteva luni și mă tot întreabă vecinii de ce colectez selectiv gunoiul că oricum toată lumea aruncă așa cu totul și le zic că eu îmi fac partea mea că dacă și-ar face-o fiecare probabil nu ar mai fi problemele care sunt. Mi-ar plăcea să o facă și alții? Da. Pot să influențez ceea ce fac alții? Nu. Așa că tot ceea ce îmi rămâne este să fac ceea ce consider că este cel mai bine.