Ești un artist egoist și hedonist: lucrezi pentru tine, pentru propria plăcere. 🙂 Până să ajungă publicul să-ți privească o lucrare, trebuie să te bucure sau măcar să te tulbure pe tine. Ce soartă are o lucrare care nu te tulbură?

Mulțumesc pentru compliment. Nu mi s-a întâmplat prea des să distrug lucrări, dar mi s-a întâmplat. Unele lucrări au sub straturile de ulei alte lucrări, nu multe, dar sunt. Asta nu înseamnă, însă, că lucrările la care am renunțat nu m-au tulburat și bucurat. Fără emoții nici n-aș începe vreo lucrare. Iar atunci când lucrarea sau seria e terminată, emoțiile care o înconjoară se consumă, se reaprind în următorul proiect, în obiectul la care lucrez în prezent, pe care-l proiectez în viitor. Nu mă emoționez prea tare când o lucrare pleacă din atelier, se poate spune, deci, că nu mă mai tulbură. Eu mi-am bucurat tulburia. Soarta acelei lucrări e să bucure și să tulbure alți oameni.

Ești de părere că succesul sau insuccesul ți se datorează. Oare “superstarurile” fabricate, produsele de marketing, care ajung să vândă pe sume uriașe, gândesc la fel? Poate că trăim într-un prezent în care ambalajul e pe cale să valoreze mai mult decât conținutul…

Tot ce mi s-a întâmplat și mi se întâmplă se datorează interacțiunii mele cu mediul. Sunt ca noi toți, o parte dintr-un întreg și, deși îmi construiesc propria identitate, o construiesc din materialul întregului. Succesul sau insuccesul meu a depins și depinde de numeroși factori, de datele mele genetice, psihologice, istorice, geografice, sociale, politice, culturale, depinde de noroc și determinare. Depinde chiar și de ambalaj. Nu cred că există superstaruri fabricate din nimic, iar dacă ești superstar, sau star, sau ne-star, ești și pentru că ai avut sau nu parte de un marketing bun.

Ai declarat că arta te-a atras ca un magnet, ca o gaură neagră. Ai avut vreodată intenția sau motive să i te împotrivești? Au existat îndoieli atât de mari încât să te gândești la un alt parcurs profesional?

Când eram copil și cineva mă întreba ce vreau să mă fac când voi fi mare, spuneam pictor. De acolo, din copilărie și de unde mă aflu acum pare simplu și firesc să fac ceea ce fac, dar parcursul a fost marcat de o mulțime de îndoieli. Datorită educației plastice, atenția mea se îndrepta oricum spre zone artistice, dar pictura ca artă a fost pentru mine, în adolescență și în prima tinerețe, un munte despre care nu știam dacă mă țin ficații să-l cuceresc. Să fii artist practicant, să te supui doar propriilor idei și să ajungi să trăiești din asta necesită mult curaj. Nu pot spune dacă am avut acest curaj din prima sau, pur și simplu, nu am fost conștient de el. Cert e că toate încercările mele de a evita muntele au dus spre acest munte. Cât de sus voi urca sau cât de violent mă voi rostogoli la vale nici nu mai contează.

Realism. Hiperrealism. Ți-ai propus să fii împotriva curentului. De ce să-ți complici singur viața, nu era mai bine să mergi pe “ce se cere”, pe ce e mai simplu și sigur de vândut? 

Nu putem fugi de noi înșine. Am avut în prima fază, la Chișinău, o educație plastică de tip academic, cu rădăcini în realismul socialist, educație care a continuat la București, unde academismul nu era gustat. Acele baze din școala sovietică de la Chișinău mi-au dezvoltat abilități specifice, iar școala de la București mi-a deschis mai degrabă valențele conceptuale ale artei. Când mi-am început eu cariera, nu era vorba că nu “se cere” realism/hiperrealism, la începutul anilor 2000 nu “se cerea” pictura. Cumva, cred că anume această “necerere” a provocat apariția multor încăpățânați din generația mea și dorința de a se îndrepta anume spre pictură. În acest context, am ales limbajul pe care-l stăpâneam cel mai bine, care la momentul dat era și cel mai rar.

Ești un colecționar de “banalități”, pe care le înregistrezi cu camera foto și la care identifici detalii nu tocmai banale, pe care le transformi în lucrări uimitoare. Vreau să-ți mulțumesc oficial, în numele nostru, al inșilor obișnuiți: am putea deveni oricând personajele unei capodopere. Când și cum știi că ai sub ochi următorul subiect?

Uneori știu din prima. Văd o scenă și-mi zic: “Asta poate fi o pictură”. O documentez fotografic și o includ în proiectele mele. Alteori, descopăr în arhiva personală, pe care o revizitez periodic, fotografii care-mi păreau banale altădată, sau de care nici nu știam, și brusc ele își relevă potențialul. Sau pur și simplu fac documentări fotografice pentru idei preexistente. În orice caz, fotografiile după care lucrez nu sunt niște lucrări gata făcute, pe care le transfer pe pânză. Fotografiile sunt doar instrumente care mă ajută sa compun lucrarea într-un registru realist, să îmbrac ideea lucrării în haina banalității cotidiene.

Ce e mai periculos pentru arta de azi:

A. Blazarea

B. Lipsa de originalitate

C. Goana după bani

D. Corectitudinea politică?

Blazarea e o etapă adesea firească, a cărei depășire ține de fiecare artist în parte. Lipsa de originalitate e taxată de obicei de public. Goana după bani e nocivă, dar e reglată, până la urmă, de mecanismele pieței de artă. Corectitudinea politică, însă, al cărei fan nu sunt nici în viața de zi cu zi, mi se pare total nefirească pentru artă. Ea nu poate duce decât la blazare, lipsă de originalitate, goană oarbă dupa bani.

Fiica ta, Rada, are 8 luni. Ce este esențial să știe despre lumea în care trăim și te vei asigura că află de la tine?

Cred că este esențial să cunoască puterea frumuseții. Să se bucure de ea. S-o poată descoperi chiar și în lucrurile urâte. Doar așa viața pe această planetă poate fi suportabilă.