Șerban Savu prezintă, în noul sezon expozițional de la Muzeul Național de Artă Contemporană, prima sa expoziție în acest spațiu. Succedându-l pe colegul și prietenul său, Ciprian Mureșan, a cărui lucrare a fost instalată aici până acum câteva săptămâni, Savu vine cu o expoziție care încearcă limitele Sălii de Marmură și provoacă însăși istoria spațiului. Expoziția vorbește despre arta ca oglindă a diferitelor perioade istorice, ca victimă a schimbărilor ideologice și religioase, dar și ca revelatoare a unor tulburări istorice colective. 

Propagarta a stat de vorbă cu Șerban Savu despre noua expoziție, chiar înaintea deschiderii noului sezon expozițional. Artistul ne-a povestit despre relația interesană a lucrărilor alese cu spațiul de expunere, despre mozaicurile integrate în expoziție și mesajul lor, dar și despre poveștile picturilor și de unde a venit inspirația pentru ele.

În acest sezon expozițional, lucrările tale sunt expuse în spațiul amplu din Sala de Marmură. Cum ați ales acest spațiu și care este relația dintre lucrările de dimensiuni mici și imensitatea sălii? Contrastul este, în orice caz, frapant și intrigant în aceeași măsură.

De la bun început, aici mi s-a oferit spațiul pentru expunere. Alegerea lucrărilor a fost un răspuns la spațiul acesta oarecum neprietenos. Ceea ce fac eu intră în conflict cu acest loc și cu ideologia care a dus la construirea lui. Am decis, astfel,  să ignor dimensiunea spațiului și să vin în contrast cu el prin lucrări de mici dimensiuni, care fac parte din practica mea uzuală. Acesta a fost un punct de plecare. În plus, arta, în opinia mea, trebuie să funcționeze și independent de spațiu. Sigur că atunci când montezi o expoziție ții cont de acest aspect, însă, după ce ea se termină, lucrările se mută, ajung altundeva, prin urmare cred că este important să aibă sens și în afara spațiului.

În mijlocul sălii este instalată o machetă a blocului în care ai copilărit. Care e rolul ei în expoziție?

Macheta, care este în esență o lume în miniatură, inserată în monstruozitatea asta de clădire, vine de asemenea ca un contraargument, este împotriva spațiului. Am vrut ca totul în expoziție să funcționeze împotriva spațiului. Oamenii pentru care s-a construit această clădire sunt aproape nesemnificativi ca dimensiune, în raport cu aceasta. Mă interesează scara, proporția lucrurilor, iar macheta plasată în centrul Sălii de Marmură arată destul de clar care este proporția lucrurilor.

Pe una din lateralele blocului este integrată o lucrare în mozaic. De ce ai ales să faci această adăugire machetei?

Inițial, când am primit propunerea de colaborare din partea muzeului, m-am gândit la un proiect exterior, de mari dimensiuni. Era vorba despre un mozaic pe care să îl instalăm pe calcanul unui bloc dintr-un cartier din București, exact așa cum se vede pe machetă, dar era foarte complicat și foarte costisitor. Nu am putut să îl producem, așa că am revenit asupra ideei și am ținut să facă parte din expoziție. Astfel am ajuns la această concluzie. Lucrarea arată ca un fel de sculptură, machetă, mozaic, e un hibrid între toate aceste lucruri. Am lucrat la acest mic mozaic de pe machetă o lună și jumătate. Dar mai important e că este și o propunere, un fel de răzbunare istorică. Mi-am imaginat că acești oameni, care în arta oficială erau mereu prezentați în ipostaze eroice de muncă, primesc șansa de a se odihni și de a se distra la un picnic. Ideea era ca fiecare locuitor al acestor cartiere socialiste să se poată recunoaște în imagine.

Cum a început povestea ta cu tehnica mozaicului?

În practica mea, mozaicul a apărut în 2009. Atunci am avut o expoziție la Galeria Laika, un artist-run space pe care l-am înființat alături de Mircea Suciu, Vlad Olariu și Marius Bercea, care a funcționat în două spații, în Cluj și în București. Am și expus în galeria asta o dată și am preferat să arăt altceva decât fac în mod obișnuit. Așa am început să lucrez cu mozaic, desigur, din postura unui amator. Nu lucrez ca un mozaicar profesionist, ceea ce este și o provocare pentru mine. Arta asta a mozaicului vine cu multe restricții, constrângeri de culoare, de linii, de formă, și atunci trebuie să fiu creativ, să mă descurc cu ce am. Cel de-al doilea mozaic din expoziție  reprezintă o fată, un personaj anonim, o prostituată pe șoseaua de centură, făcând referire la frescele erotice din Pompeii. Tesserele ceramice din care este făcută lucrarea le-am găsit în cele din urmă în Germania. Am căutat mult până să găsesc ceva să îmi placă. Culorile sunt, însă, foarte limitate, doar 12, și a trebuit să mă descurc cu ele. A fost interesant să găsesc soluții în felul acesta.

În perioada vechiului regim exista o practică a construirii mozaicurilor monumentale și a frescelor decorative, în stilul realismului socialist. Există o legătură între acest capitol din istoria artei, practica ta și expoziția de la MNAC?

Sigur că există o legătură. Punctul de inspirație pentru mozaic a fost arta realist socialistă, dar și arta romană.

Un alt exemplu în care se vede preocuparea pentru arta monumentală din perioada comunistă este lucrarea „Armonia”, titlul ce preia numele fabricii „Armonia” din Botoșani. Pe fațada ei există un mozaic imaginat de Constantin Piliuță, designul este al lui. Fabrica a fost transformată între timp într-un mall, dar au păstrat mozaicul. Eu am schimbat, desigur, tot decorul și mi-am imaginat altceva.

Vedem în expunere multe lucrări care fac referire la diferite perioade din istoria artelor, fie că este vorba de artă clasică romană, fresce medievale de inspirație bizantină sau realism socialist de după război. Cum se împletesc aceste referințe cu tematica expoziției?

Să zicem că toată expoziția se leagă de istorie și de artă ca subordonată a istoriei. Sunt perioade istorice în care, datorită ideilor epocii, arta de dinainte e distrusă, cum s-a întâmplat cu cu arta greco-romană distrusă de creștini sau cu arta realist socialistă distrusă ori abandonată după 1989. În fond, și arta realist socialistă reprezintă extraordinar de bine epoca, este o oglindă. Sunt convins că arta acestei perioade va suscita interes în epocile următoare și va fi recuperată și restaurată Oricum, o bună parte din lucrările de artă socialistă au fost abandonate și s-au distrus. M-a interesant felul în care arta în diferitele epoci este subordonată ideilor, ideologiei sau religiei vremurilor, ca mai apoi, în epoci succesive, să fie distrusă sau abandonată, iar ulterior să fie recuperată, într-un continuu proces de creație si distrugere. În mare, despre asta este expoziția.

În lucrarea asta am combinat mai multe realități. Pictura se numește „Ați fost vreodată la Abrud?” Abrudul este undeva în munții Apuseni. Arhitectura din imagine reprezintă o fostă biserică unitariană. Unitarianismul este un cult desprins din biserica reformată prin secolul al XVI-lea. Biserica asta de secol XVIII este complet abandonată, dărâmată, nu mai are cupolă, iar interiorul este deschis. Sunt prezenți niște oameni care se pregătesc de ceva, pare că urmează să ia o decizie. O vor restaura, o vor dărâma? Nu se știe care este destinul bisericii. Cealaltă realitate evocată în pictură este prezentă prin fresca ce se vede pe peretele bisericii. (În realitate) De fapt, ea există în catedrala din Albi, Franța. Albi a fost capitala oficială a catarilor, o sectă religioasă din secolele XII-XIII, care au fost zdrobiți de catolici, iar în cinstea acestei victorii catolice s-a ridicat o catedrală enormă la Albi, și asta este scena Judecății de apoi pictată în interiorul acestei bisericii de acolo. Mi s-a părut interesant să alătur cele două destine eretice, catarii și unitarienii, într-o singură imagine.