Artist vizual, ilustrator de carte, profesor de educație plastică. A fost trecută vreuna dintre ipostazele astea într-un “to do list” al copilăriei? Sau visai s-ajungi cu totul altceva?

E o poveste lungă aici.

Aveam opt-nouă ani când am spus că eu voi fi „pictor de biserici”. Nu știu cum de mi-a venit ideea asta. Poate fiindcă mergeam destul de des la biserica din satul meu natal, Aluniș, mergeam din proprie inițiativă, știam că e un lucru bun și creștin să merg la biserică. Slujba era destul de lungă, eram mică, mă dureau picioarele căci stăteam în picioare, îmi pierdeam repede interesul, dar priveam fascinată picturile de pe pereți. Îmi doream atât de mult să pot desena un chip asemeni sfinților din biserică. Oarecum mi-am împlinit acest vis. În ultimul an de liceu am făcut parte dintr-o echipă de ucenici, fete și băieți, am pictat în altarul unei biserici și am lucrat un mozaic pentru o altă biserică.

S-au întâmplat tot felul de lucruri magice în copilăria mea. Mama și bunica mergeau des la croitoreasă pentru a-și face ținute de ocazie. Atât de mult îmi plăcea să cumpărăm materialul la metru, care se găsea la târgul săptămânal din sat, și să mergem împreună la croitoreasă! Camera croitoresei era plină de petice, de ațe colorate, de bolduri, de foarfeci, de centimetre de croitorie, de nasturi de toate formele, mărimile și culorile, de-mi fugeau ochii în toate direcțiile. Eram curioasă, dar nu îndrăzneam să pun mâna pe nimic, trebuia să fiu cuminte, așa mă învăța mama acasă. Dacă eram cuminte, primeam bucăți de materiale pe care le transformam în haine pentru păpușa mea. Bunica avea și ea o mașină de cusut, Veronica, la care nu aveam voie să cos, să nu care cumva să o stric. 🙂 Dar eu, pe furiș, am cusut de multe ori. Și coseam destul de bine. Așa începe povestea în care-mi doream să fiu designer vestimentar. E mult mai lungă, dar mă opresc deocamdată la acest episod.

Profesor de educație plastică îmi sună atât de, cum să spun?, grav. De fapt, eu predau un curs doar al meu, care se numește „Atelier de grafică”. Încerc să-i apropii pe cei mici de ideea de frumos. Eu învăț de la ei, iar ei de la mine.

Povestește-mi puțin despre preocupările tale tridimensionale: bijuteria contemporană și sculptura. Ce lipsea din lumea ta artistică, de ai simțit nevoia să abordezi și aceste zone?

Am terminat Liceul de Artă din Ploiești și urma să dau admitere la Universitatea de Artă din București, Secția Design vestimentar. Am fost descurajată, însă, mi s-a spus că acolo se intră doar cu pile pe locurile bugetare, iar eu trebuia să intru neapărat pe un loc fără plată, altfel nu-mi puteam permite facultatea.

Stând lucrurile așa, m-am îndreptat spre Secția Metal (crezând că aici voi putea face bijuterie contemporană, în mintea mea se completa perfect cu partea vestimentară). Spre surpriza mea, nu exista o secție specială de bijuterie, ci doar o temă de studiu cu această specializare în anul II al facultății.

Așa că m-am văzut cu flexul într-o mână și cu ciocanul în cealaltă. Și am făcut sculptură în metal, prin sudură, nu prin turnare cum se face la Secția Sculptură. Nu regret deloc, deși nu mi-a fost ușor. Efortul pe care l-am depus pentru fiecare lucrare de metal a fost de neimaginat, dar bucuria pe care o aveam atunci când lucrarea era terminată nu se poate compara cu nimic.

Ca să merg și mai repede cu povestea, am obținut o bursă Erasmus în timpul masteratului. Și am plecat la Strasbourg, la secția Art Object, Bijuterie contemporană. În sfârșit, ceea ce-mi doream. Numai că între timp m-a „furat” ilustrația de carte. Am avut câțiva clienți pentru ilustrație în timpul facultății și a început să-mi placă din ce în ce mai mult. Simțeam că mi se potrivește. Bineînțeles, eram și foarte entuziasmată de faptul că-mi câștigam primii bani din ilustrație.

Am început să mă dedic ilustrației. Zeci de ore, zile întregi, săptămâni și luni. Costumul, bijuteria și ilustrația, pentru mine, merg împreună. Deocamdată acest lucru se poate vedea în ilustrația mea. Sper să revin cât de curând și la bijuterie și vestimentație. Am schițe, multe schițe pentru bijuteriile pe care mi-aș dori să le fac, dar deocamdată sunt schițe…

Am senzația c-ai reușit să “zânifici” multe dintre personajele tale, e o lume magică acolo. Cum ai ajuns la stilul ăsta? Ți l-ai propus, l-ai căutat sau a venit ca o urmare firească a ceva anume?

Am ajuns cu greu la stilul pe care îl am acum. Lucrurile au decurs, însă, cumva, firesc. La început, prin 2012, lucram în acuarelă, eram probabil influențată de ilustratorii din aceea vreme și, într-un fel, credeam că așa ar trebui să desenez și eu, ca toți ceilalți.

Mai târziu mi-am dat seama că  trebuie să fiu pur și simplu eu însămi, pentru a mă diferenția de ceilalți. Sigur că poți fi influențat, mai ales de marii artiști, dar se dezvoltă cu încetul un ceva anume, care este doar al tău. În ultimii 3-4 ani am muncit mult pentru a-mi dezvolta tehnica de lucru, iar astăzi pot să spun că sunt aproape de ceea ce-mi doream, ca tehnică. Spun „aproape” pentru că sunt perfecționistă și întotdeaună mă aștept să pictez din ce în ce mai bine! În prezent mă concentrez mai mult asupra poveștii, care este cea mai importantă, dar pe care abia acum încep să o descopăr. Magia de care mă întrebi vine din poveste. Iar povestea vine din copilăria mea. Acolo este izvorul. De acolo vin „personajele zânificate”, cum le-ai numit așa de frumos.

Totul e minuțios desenat, se găsesc mereu detalii uimitoare în ilustrațiile tale, de o delicatețe aproape înduioșătoare. E modul tău de a “fenta” lumea reală sau ești la fel de atentă la amănuntele vieții de zi cu zi, care e rareori la fel de poetică?

Nu, nu încerc deloc să „fentez” lumea reală. Un artist nu „fentează” niciodată. Ilustrațiile mele sunt inspirate din lumea reală, lumea pe care o văd eu e cât se poate de reală. E modul meu de a vedea amănuntele vieții de zi cu zi. Sunt mereu atentă la cele mai aparent neînsemnate flori sau frunze, copaci, clădiri… Contează mult cum privești lucrurile. Lumea reală poate fi de pildă o frunză banală pe care o găsești pe stradă sau într-o pădure, într-un parc, dar dacă o ridici, o îndrepți spre soare și o privești în contre-jour (așa cum ne învață Leonardo da Vinci), ea capătă o frumusețe aparte. Pare a fi o altă lume, dar de fapt este aceeași, trebuie doar să avem ochi să o privim. Cam așa privesc eu lumea în fiecare zi.

Scriitorii noștri răspund adesea că nu se poate trăi din scris. Din ilustrație de carte se poate trăi în România? Cum ar arăta pentru tine “cea mai bună dintre lumile posibile”?

Simplă și totodată dificilă întrebare, de care nu scapă niciun artist român. 🙂

Pot să răspund doar din punctul meu de vedere. Nu, în România nu se poate trăi din ilustrația de carte, încă. Eu, prin modul meu de lucru destul de elaborat și detaliat, pot ilustra pe parcursul unui an întreg doar o carte, cel mult două. Dar dintr-o carte-două pe an se poate trăi numai o lună-două… Acesta este răspunsul meu, deocamdată. Speranța că voi putea trăi doar din ilustrațiile pe care le fac nu va muri, însă, niciodată.

Leibniz spunea că „aceasta este cea mai bună dintre lumile posibile”, nu? Mă alătur lui. Aceasta este cea mai bună lume posibilă, cu bune, cu rele, depinde de mine cum mă raportez la ea.