Cum ți-a influențat pandemia modul de a privi în jur? Ai savurat momentele în care ai găsit pustii locuri altădată hiperaglomerate sau, dimpotrivă, ți-au lipsit personajele?

E adevărat că, după experiența celor două luni de stat în casă, de anul trecut, parcă sorb cu mai mare nesaț fiecare privire spre lumea dimprejur, prețuiesc mai mult fiecare pas și ceas petrecute în aer liber. Încă plutește „sabia” carantinei în aer. Dar, de când am devenit un observator conștient, prin prisma activității fotografice zilnice, să tot fie 17 ani, am exercițiul privirii atente, conectate și care profită de fiecare ocazie de a explora.

Pandemia în sine nu simt că a schimbat ceva esențial în mine, a antrenat răbdarea și o grijă mai mare pentru relaționarea cu oamenii dimprejur. O provocare pentru mine este să fotografiez locuri care par pustii în plin moment aglomerat, atunci când bulevardele sunt arhipline cu mașini, și cu toate astea să pot surprinde cadre în care orașul pare abandonat, în anumite fragmente temporale privilegiate. Am învățat să culeg poezia oricărui moment, cu sau fără personaje, mă uit înainte de orice după lumină. Intensitatea, cromatica, atmosfera generală sunt decisive în modul în care aflu inspirație. Oamenii aduc cu ei povești, trezesc empatie, îmi place să îi privesc și să le fiu invizibil, cu aparatul în mână.

Te-am ascultat vorbind despre stilul tău de lucru, povestind despre un soi de vânătoare discretă, în care nu te străduiești în exces, în schimb ești în permanență atent, mereu pregătit să observi. Probabil că această abilitate a ta e “responsabilă” pentru cadrele frumoase care-ți aduc atâtea like-uri și aprecieri în social media. Ce faci cu lucrurile/ scenele dure sau neplăcute la care ești martor?

Filtrul prin care văd eu lumea este unul pozitiv, în esența sa. Emoția creează emoție, știu că, dacă reușesc să aflu acele situații care mă pot emoționa intens, voi reuși să imprim aceste vibrații în imagini, spre privitori. Asta mă face vulnerabil, sensibil la energia străzii, a orașului, a locurilor. Fie că intuiția mă ține departe de duritatea complementară a vieții urbane, fie că știu instinctiv să fiu unde trebuie, făcând ce trebuie, când trebuie, rezonând astfel cu o energie pozitivă a locurilor, am grijă să nu aflu scene dure sau neplăcute. Construiesc plimbările zilnice pe o hartă invizibilă, astfel încât să mă relaxez, să îmi curăț gândurile. Terapeutic, caut acele locuri în care mi-ar plăcea să fiu, să ajung să observ și să am o stare de bine, pe care să o transform prin gestul fotografic. Altfel, rămâne zâmbetul interior.

Dacă, totuși, văd ceva neplăcut, orașul fiind un mediu extrem de complex și divers, viu, cu izbucniri energetice și emoționale, sunt afectat, îmi ia timp să dizolv amintirile acelea. Oboseala și frica se transformă ușor în agresivitate, traficul urban este o oglindă a acestui fapt. De aceea, aleg să fiu pieton și să mă țin departe de acel fluviu de mașini care mai mult stau în trafic.

Suntem în epoca fake news. Dar aș zice că ne aflăm și în plină eră fake photos: cadre îndelung regizate, care vor să treacă drept instantanee; filtre peste filtre, efecte, prelucrări de tot felul. Ce câștigăm și ce pierdem, depunând atâtea eforturi pentru imaginea “perfectă”?

O întrebare foarte bună. Internetul a adus cu sine, pe lângă foarte multe lucruri bune care țin de comunicare, informare, documentare, și tot felul de „daruri otrăvite”. Internetul nu are nicio vină pentru modul în care oamenii îi găsesc utilizări, bineînțeles. Una dintre marile tentații aste aceea de a crea un alter ego ideal. Și nu e vorba musai despre versiunea ideală a propriei persoane, mă gândesc că asta se poate construi totuși sincer, cu un oarecare efort susținut, ci despre versiunea ideală a ceea ce ar putea crede alții despre noi. E important cum ne văd ceilalți, ce cred alții. Dublu periculos, pentru că, practic, noile generații asimilează și aleg aproape exclusiv afirmarea în mediul virtual, cu acest scop, renunțând la sinele real. Acest ideal imaginar a ceea ce vrem să creadă alții despre noi nu are limite. Comportamentul se alterează, oamenii nu mai văd nicio problemă în a se opri oriunde, a ridica discret un picior (deși își pozează doar figura), a țuguia buzele expresiv și a-și face un selfie cu filtru de căprioară cu pistrui falși, sau să fredoneze cu vocea altcuiva, executând tot felul de unduiri demne de o cobră cu forme ideale, amplificate desigur din aplicație. Vă dați seama deja că mă cam înfioară aceste năzdrăvănii. De fapt, le găsesc inutile, mai ales cu cât ajung să definească normalitatea. Viața reală se încarcă de personaje acoperite cu mantia depresiei neregăsirii de sine, filtrate prin aplicații. Fericirea este astăzi conferită de numărul de like-uri si de followeri, nu de aflarea unui scop care să aducă împlinire personală. Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă ar pica internetul mondial pentru câteva zile, probabil ar trebui să stăm să ne privim și să interacționăm real unii cu ceilalți, fără filtre, ar fi un adevărat coșmar pentru cei mai mulți dintre noi.

Ca să fac un rezumat, căștigăm senzația succesului și a împlinirii, iluzia stimei de sine. Dar, din postura de vedete din filme imaginare, pierdem în fapt esența scopului de a fi în lume.

Ești arhitect, fotograf, lector universitar și, aș adăuga, un mare “avocat” al Bucureștiului. În multe locuri din România, fotograful are o misiune delicată: să arhiveze ceea ce arhitectul nu mai poate salva… În ce mod te raportezi la oraș, ce încerci să păstrezi, să scoți în evidență sau (poate) să ascunzi?

A fotografia înseamnă și a gestiona în mod conștient ceea ce nu trebuie introdus în cadru. Pictura este o activitate aditivă, inclusivă, a fotografia înseamnă a ști să excluzi ceea ce nu este important sau esențial în comunicarea subiectului, a mesajului. Încerc, în primul rând, să văd ceea ce nu văd ceilalți. Probabil întocmai unui detectiv, încerc să identific ceea ce este relevant, să pot vedea scena atât în ansamblu, cât și detaliile semnificative. Să pot trece de primul strat al rutinei cotidiene și să pot trezi, cuantic, un nou strat al realității. Intuiția a ceea ce e pe cale să se întâmple, să devină, să capete forma, emoția și vibrația, aduce cu sine posibilitatea aflării „momentului de grație”, prin declanșare decisivă, irepetabilă.

Arhitectul nu poate salva singur ceva. El își poate împlini destinul atunci când contextul și harul îi sunt prielnice, procesele edificării, restaurării sau conservării sunt complexe și presupun decizii politice, resurse. Fotografia este un instrument perfect adecvat în studiul și cercetarea de arhitectură și urbanism, am elaborat aceste resurse ale instrumentului fotografic în relație cu domeniul arhitecturii în teza mea de doctorat. Nici arhitectul și nici fotografia nu salvează, ci voința și grija pentru istoria trecută și cea viitoare, pentru o viață mai bună. Dar pentru asta e nevoie ca noi, comunitatea, să ajungem la o fază evoluată a stimei, respectului și iubirii de sine, încât să avem grijă mai mare față de viața noastră zilnică, atât la nivel individual, cât și colectiv, în mod activ, nu doar oftând și sperând și așteptând din afară soluții.

În fotografie încerc să arăt acele crâmpeie de viață relevante, cu sens, cu candoare și bunătate, cu zâmbet, cu drag, să amintesc că există și bine care mă emoționează și care mă bucură sau mă uimește, să fie și spre îmbucurarea și uimirea altcuiva. Deși și-l doresc arzător, oamenii nu cred ușor în existența binelui cotidian, câteodată nu cred nici imaginile care sunt autentice în esență. Câteodată mintea și obișnuințele nu vor să cedeze în fața evidențelor.

Un fotograf bun are ochiul antrenat să “detecteze”și să asimileze frumosul, plus știința de a-l împărtăși celorlalți. Pare o îndeletnicire mereu pe plus, fără dezamăgiri. Există, totuși, și minusuri, în cazul lui Vlad Eftenie?

Ai intuit foarte bine: încerc să fac cât mai mult timp ceea ce îmi place și este „rewarding” prin ecouri. Când reușesc să fiu creativ, să trezesc flacăra interioară a imaginației, nu pot greși, iar asta mă ajută să elimin unele bariere care țin de timiditate sau temeri inerente.

Am reușit, în timp, să îmbin plăcutul cu utilul. Când am început să fotografiez, prin 2003, era un simplu hobby, lucram pe film, aveam tot timpul din lume, nu se inventaseră rețelele actuale de socializare. Lumea mergea liniștită spre înainte. Între timp, imaginea a devenit cel mai important mijloc de comunicare, telefoanele mobile sunt lipite de mână și de ochi, viața întru rețele ne ocupă mai tot timpul și imaginația. Există un plus discret: creatorii autentici de conținut dețin o poziție avantajoasă, se deschid numeroase oportunități. Să îmbin profesia cu pasiunea, să explorez țara, lumea, să fiu autor de imagine, să susțin cursuri inspiraționale de educație vizuală și dezvoltare personală prin fotografie, să fac ceea ce îmi place și mă face fericit – și să fiu plătit pentru asta – sunt situații ideale. Am evoluat în timp cu tendințele, atent la direcții și mode, la avantaje și la capcane. Mereu pe calea mea, una asumat exterioară, dar conectată. Atunci când fac ce îmi place, ce mă inspiră, și pot ajuta la rândul meu, mă simt împlinit.

Am povestit și explicat toate aceste procese pentru a sublinia, poate, umbra unei păreri de rău că nu pot avea mai mult timp pentru explorare sau pentru a inventa ceva, sau că, uneori, timpul asimilării și înțelegerii unor procese este foarte lung. Important, însă, este să „ne purtăm” cu drag, cu plăcere, să iubim ceea ce facem, și atunci facem bine și împrejurul nostru.