La Fundația Culturală Ilfoveanu & Badea din Pitești s-a deschis, pe 21 martie, expoziția personală a lui Alexandru Rădvan, intitulată Când nu se întâmplă nimic și curatoriată de Diana Dochia.

Inițiativa este, bineînțeles, una admirabilă, și continuă cu succes programul Fundației. Rădvan este unul dintre cei mai importanți artiști ai generației sale și, mai mult, unul dintre cei mai buni artiști contemporani români. Piteștiul are mult de câștigat de pe urma acestei expoziții, care îi este aproape literalmente dăruită de colectivul Fundației Ilfoveanu, o inițiativă culturală privată, singura de acest fel din ambianța orașului. Sigur, prima dată ne putem gândi la câștiguri de tip mediatic, pentru că expoziția a fost semnalată în presă, iar demersul a fost lăudat. Bifa poate fi pusă fără remușcări în dreptul propoziției “Viața culturală a Piteștiului este resuscitată”. Trebuie să ne îndreptăm atenția însă și către un alt fel de câștig, care deși este capul de afiș al oricărui buletin elogios și stimulentul declarat al oricărei inițiative de acest fel, se pierde cu adevărat în sistemul cu care deja ne-am obișnuit în mediul cultural și artistic românesc (încă) modest: noi am făcut, noi am apreciat, noi am scris, noi ne-am felicitat unii pe alții. Dar ce facem cu publicul?

Crescând în Pitești, am tânjit mereu după astfel de expoziții, care mult timp nu s-au întâmplat. Cât am locuit eu acolo, viața culturală a orașului a fost, cu câteva excepții, adormită. Este adevărat – am realizat mai târziu – că am avut o șansă extraordinară de a fi interesată în mod natural de artă. Poate am simțit, deci, mult mai puternic această lipsă. Liniștea despre care vorbim a vieții culturale din orașele care nu sunt București are însă efecte profunde în prezentul nostru. Le vedem în fiecare zi și în orice activitate. Problema este extrem de complicată, poate chiar fără o soluție, ca la matematică, dar cu o certitudine: ne-ar fi mai bine dacă mai mulți dintre noi am fi expuși, cu frecvență, la – în formularea care este acum clișeică, memată – “artă și cultură”. Din experiența mea de ghid în domeniul cultural de până acum am învățat mai multe lucruri, printre care și acela că majoritatea oamenilor nu știu cum să se comporte într-un muzeu sau într-o galerie de artă. Atitudinile variază, de la indiferență totală și luat la mișto personalul și exponatele, la o reticență hotărâtă sau o timorare gravă. Bine, nu doar la muzeu sau la galerie se întâmplă asta, ci peste tot acolo unde mare parte din public are de-a face cu un produs artistic sau cultural cu care nu este obișnuit și pe care, finalmente, nu îl înțelege. Un exemplu foarte recent, prin excelență din afara muzeului sau a unui spațiu convențional, este instalația din 2022 a lui Nicolae Comănescu de la Reșița, numită “Mai rău ca moartea”. Am discutat-o atunci mai pe larg pe Propagarta, vorbind, evident, despre ceea ce înseamnă ea conceptual și despre statementul pe care îl face. Am vorbit, ca aproape de fiecare dată, pentru noi, cei din “bula noastră”, într-o altă formulare clișeică. Afară din această bulă, s-a creat un imens scandal public legat de acțiunea “distrugătoare” a “nebunului” artist din București. Practic, aceeași atitudine sălbatică, neîmblânzită, pe care o observ și la vizitatorii din muzeu. Și totuși, cum ne-am putea aștepta la altceva, după ani și ani de hibernare culturală în orașele din România?

Un demers cum este cel al expoziției personale a lui Alexandru Rădvan la Pitești este, cred, esențial, poate chiar de subzistență pentru spiritul uman (care există și în afara capitalei sau a orașelor universitare). Un lucru foarte bun care a trecut nesemnalat este că acest demers nu este singurul, ci se înscrie într-o serie și (sperăm) într-o tendință a marilor artiști de azi. Roman Tolici se vede chiar acum la Muzeul de Artă din Constanța, cu expoziția The Pursuit of Happiness, pe care plănuiește, alături de echipa Mobius Gallery, să o ducă în multe orașe din țară. Dumitru Gorzo, în activitatea sa impresionantă, neobosită, și-a deschis atelierul pentru public până acum la Timișoara și la Râmnicu-Vâlcea, prin proiectul Continuous Studio, și ne-a vorbit chiar din 2021, într-un interviu, că își dorește să expună în fiecare oraș din România unde există o formă de organizare culturală binevoitoare, un muzeu sau o galerie. Exemplele sunt mai multe și toate merită o atenție deosebită, mai ales în situația în care ne aflăm astăzi, când marele public riscă din ce în ce mai mult să fie înghițit total de indiferență și de un pop culture de calitate redusă.

În expoziția de la Fundația Ilfoveanu am văzut, pe lângă lucrările uimitoare, extrem de pătrunzătoare ale lui Rădvan, care spun povești firești, cotidiene, într-o manieră de mit, de istorisire sacră a existenței unor personaje eterne, încă un lucru care m-a făcut să mă gândesc că suntem pe drumul cel bun. Chiar în expoziție urma să se organizeze, în mai puțin de 15 minute de la sosirea mea, un curs al tinerilor de la Liceul de Arte “Dinu Lipatti” din Pitești.