Ediția a XVIII-a a Bienalei de Arhitectură de la Venezia (20 mai – 26 noiembrie 2023) intitulată The Laboratory of the Future/Laboratorul viitorului – stă sub semnul decolonizării și a decarbonizării, însă ambițiile bienalei se ramifică pe mai multe direcții și niveluri. Africa și diaspora sa devin centru de reflecție pe tema „istoriei incomplete a arhitecturii” (Lesley Lokko) care – pe parcursul expoziției – va fi întregită de o serie de  practici, atitudini, gesturi și perspective nonvestice introduse în cadrul unui narativ occidental ce a dominat până acum practica arhitecturală. Prin segmentele bienalei: Force Majeure, Dangerous Liaisons, Curator’s Special Projects și Carnival proiectul bienalei devine un „minunat caleidoscop de idei, contexte, aspirații” (Lesley Lokko) dar și o meditație asupra identității și memoriei.

Lesley Lokko, fondatoare și directoare a Institutului ”African Futures” (AFI, Ghana), de origine ghanezo-scoțiană, curatorul bienalei își propune o investigare a domeniului arhitecturii dar și o diversificare a disciplinei, prin lărgirea limitelor sale, introducând noțiunea de practioner/practician ce poate cuprinde în aria sa atât meseria de arhitect cât și cea de designer, artist. Nu întâmplător, anul acesta premiul Leul de Aur pentru întreaga activitate, reprezentativ pentru una dintre direcțiile programului lui Lokko, i-a fost decernat lui Baba Demas Nvoko, un artist-designer – cum se autodescrie –  pentru o carieră care s-a întins pe o perioadă  de 70 de ani și  a cărui activități și  interese s-au desfășurat polifonic în mai multe direcții conexe: arhitectură, sculptură, design, scenografie, critică și istorie. O practică largă, universalistă ce nu limitează arhitectul într-o singură direcție, ci-l dezîncorsetează, eliberându-i astfel imaginația. Demas Nvoko devine astfel un exemplu al arhitectului/practicianului complex.

Titlul bienalei – The Laboratory of the Future – conține esența unei alte direcții, bienala ca laborator al căutării unor posibile soluții sustenabile, ca moment într-un proces de cercetare continuă. Vocile tinere, neînfricate și pline de imaginație, au fost selecționate pentru secțiunea Guests from the Future. Această alegere intrepidă traduce  încrederea curatoarei în ceea ce numim clișeistic generația de mâine care însă se dovedește valoroasă și necesară datorită viziunii, curajului și capacității acestora de a naviga cu ușurință între lumi „nord/sud, negru/alb, cu gen definit/non-binar”, sau în depășirea limitelor unei discipline. Enumăr doar câteva proiecte, relevante în acest sens: Banga Colectivo prin proiectul Soba Eternal restituie o figură simbolică importantă în cultura congoleză în contrapondere cu narativul dominant colonial; Riff Studio propune o “arhitectură reparativă”; prin proiectul A Window from the Future, un trio de femei de culoare din New York imaginează un spațiu domestic ce blurează frontiera dintre exterior și interior; Blac Space cu Tales of the Vulnerability of African Women in Transit Spaces atrag atenția asupra vulnerabilității și siguranței femeilor de culoare.

Marea majoritate a pavilioanelor prezente la Veneția, au urmărit dosarul bienalei. Pavilionul țărilor nordice (Suedia-Finlanda-Norvegia) prin demersul Girjegumpi, aduce în discuție colonialismul european. Joar Nango, inițiatorul acestui proiect importă la Veneția o bibliotecă colectivă rezultat al intersecției dintre arhitectură, artă și meșteșug. Un proiect itinerant, desfășurat pe 20 de ani, ce aduce în atenția publicului cultura materială a tribului nomadic Sami așezați în regiunea Sapmi.

Brazilia, câștigă cu proiectul Terra, curatoriat de arhitecții Gabriela de Matos și Paulo Tavares Leul de Aur pentru cea mai bună reprezentare națională. În motivarea premiului, juriul a subliniat intenția curatorilor de a centra intervenția arhitecturală reparativă, pe filosofiile și imaginarul populației indigene și negre (t.n.).

Proiectul AAHA!  (Architects Against Housing Alienation) atrage atenția asupra unei probleme acute a lumii contemporane și anume situația locuințelor: a acesabilității lor financiare,  a calității locuirii, a alienării dar mai cu seamă a deficitului acestora. Curatorii pavilionului Canadei au proiectat un centru de comandă Not for sale!! Care aduce împreună arhitecți, avocați și activiști pentru a mobiliza populația înspre această cauză.

Bienala nu este lipsită de critici, cea mai vocală voce fiind cea a lui Patrik Schumacher, director al ZHA și urmașul renumitei Zaha Hadid. Într-o postare făcută pe 21 mai, pe facebook, intitulată Venice Biennale Blues, acesta consideră că Bienala de arhitectură este “etichetată greșit și ar trebui să renunțe la pretenția de arhitectură din titlu”. De asemenea, acesta declară că este martorul „autoanihilării disciplinei”. Principala acuză adusă este absență proiectelor arhitecturale în bienală, în logica olimpiadei – sau a Eurovisionului? – care ar trebui să premieze cel mai bun proiect de arhitectură. Prin programul propus însă ne aflăm într-o cu totul altă paradigmă. Bienala de arhitectură de anul acesta continuă organic, bienala de arhitectură din 2021 a cărui curator Hashim Sarkis, prin temele difuzate în interiorul bienalei How Will We Live Together? aducea în discuție diversitatea în comunitățile umane, dreptul la echitate și incluziune, noile frontiere (fizice și metaforice), noi geografii, comunități emergente dar mai cu seamă noțiunea de Togetherness, acest Împreună ca entitate capabilă să facă față provocărilor actuale dar mai ales crizei climatice. Astfel conceptul ultimelor două bienale de arhitectură, nu se focalizează către expunerea produsului final – clădirea, spațiul urban etc – ci către întrebările esențiale la care arhitectura este chemată să răspundă. În acest sens expoziția în sine seamănă mai mult cu o bienală de artă decât cu una prezumtiv de arhitectură: instalații, film, performance, artă, desen însă nu ratează de fapt esențialul: cum construim, care este viitorul arhitecturii, care sunt parametrii în care trebuie să regândim arhitectura și cum resetăm limitele acesteia? Nu în ultimul rând, Lesley Lokko afirmă că bienala din 2023 împrumută “structura și formatul unei expoziții de artă, dar diferă de artă în moduri critice care de multe ori trec neobservate”.