• No products in the cart.
TOP

„Mai rău ca moartea”. Despre proiectul lui Nicolae Comănescu la Reșița

Eu, un trup de bărbat adult, aștept să explodez ca o grenadă de mână – Ilya Kaminsky

Încă de la început, oamenii încearcă să supună procesului de comprehensiune actul morții. Această etapă fundamentală a vieții reprezintă un final caracterizat de firesc, asumat, acceptat și, în funcție de fiecare, contemplat, poate chiar scontat. Moartea, văzută strict ca un act al dispariției, nu conferă nimic surprinzător; modurile, însă, în care aceasta survine, pot atrage după sine copleșitoare stări afective.

Fenomenele naturale catastrofale, accidentele, tortura sau abominațiile născute în numele războaielor, provocând decesul prematur a mii de oameni, ajung să-i marcheze pe cei rămași vii într-un mod chiar mai tăios decât dispariția în sine care concluzionează viața în mod natural. Conflictele politice și militare — conflagrații ucigătoare de cetățeni nevinovați — au fost considerate ca fiind specifice parcă secolului XX, societatea contemporană judecând vetuste aceste feluri de luptă, ajungând să fie date uitării pentru câteva decenii. Totuși, războiul a izbucnit mai aproape decât am fi crezut, făcându-ne martori și participanți activi în procesele de refugiere ale celor aflați în nevoie. Sentimentele pe care le trăim cu toții în fața masacrelor din Ucraina nu fac altceva decât să ne strivească conștiința, să ne pună la pământ, ca mai apoi să ne ofere un spațiu infinitezimal de recristalizare a sinelui, până la următoarea știre destabilizatoare, dezumanizantă.

Ce este un bărbat? O liniște între două bombardamente.
Ce este o femeie? O liniște între două bombardamente.
Ce este un copil? O liniște între două bombardamente.*

Ne aflăm în fața unei incapacități de a digera complexitatea veștilor, războiul creând, fără prea multă zăbavă, o senzație de paroxism al tulburărilor. În acest siaj guvernat de tehnologie, de rapiditatea răspândirii informației vizuale și auditive, încercăm să ne găsim propriile moduri de a gestiona pătrunzătoarele încordări care se iscă în și între noi. Nicolae Comănescu, sensibil la atitudinile de protecție ale moștenirilor artistice, își caută liniștea într-un act (mai degrabă discret, în comparație cu ferocitatea războiului) care face referire indirect la genocidul ucrainean. Astfel, artistul induce privitorului existența unuia dintre lucrurile chiar mai rele decât moartea, prin alcătuirea unui discurs vizual care joacă un rol reflexiv asupra acestui fenomen: războiul. Inspirat din gesturile de fortificare ale monumentelor de for public din orașele care sunt în expectanța unui potențial atac (Odessa), sau care au fost supuse bombardamentelor (Kharkiv), Comănescu folosește ca vehicul o lucrare monumentală, amplasată în Reșița, semnată de Constantin Lucaci (Monumentul Eroilor Neamului), înfășurând-o, prin bunăvoința autorităților, cu saci de nisip; același tip de apărare fiind folosit și în locațiile afectate de conflicte. Acest demers este gândit ca o trimitere la disperarea unor oameni nevinovați, la puterea acestora de a îndura atrocități, dar, mai ales, ca o conștientizare a existenței unor fapte mai greu de asimilat și acceptat chiar și decât moartea în sine. Spectatorii, chiar dacă nu sunt implicați direct, își creează propriile sisteme de anduranță și reacție la cele văzute, raportându-se la individualitatea distinctivă. Comănescu provoacă, prin actul său artistic, o oglindire simbolică a războiului, pe care o integrează într-un cotidian (încă) relativ îndepărtat de epicentrul zbuciumului, dar care se află într-o perpetuă expectanță tulburătoare. În pofida inexistenței unor trimiteri directe, artistul reușește să transmită — întocmai prin absență — tulburările specifice contextului conflictual.

Poetul ucrainean Ilya Kaminsky (*) scria în volumul său (parcă prevestitor al unor dezastre în țara natală) Republica Surdă, apărut în anul 2019: „Eu, un trup de bărbat adult, aștept să / explodez ca o grenadă de mână.”. Creând o paralelă, în așteptarea exploziei, Nicolae Comănescu nu se supune unui act de expectanță pasiv, ci consemnează în demersul său această etapă a istoriei, arătând, astfel, că actele adiacente războiului, dar mai ales conflictul în sine, sunt mai rele ca moartea.

Lina Țărmure este co-fondatoare Diptych Art Space din București, unde astăzi curatoriază programul de evenimente

Fotografii realizate de Petre Dalea

 

Post a Comment

X